Mirositorul de picioare

Radu Ţuculescu

     În dormitor, veselie zgomotoasă. Explodase fără reţineri. Mai aveam cam o oră pînă la stingere.
     Ponco, Fangli şi cu mine am procurat cîteva sticle de vin. Vorbisem cu Lulu. În dimineaţa stabilită, ne am întîlnit cu el, după ce ieşisem din curtea liceului pedagogic, trăgînd şi împingînd căruţul cu haleală.
    Ponco plătise băutura. Făcea cinste în dormitor, înainte de culcare.
     Cîştigase marele premiu la Festivalul internaţional al tinerilor flautişti care a avut loc în Praga. După selecţii şi audiţii, Ponco al nostru a rămas în concurs alături de alţi nouă flautişti de pe trei continente. Şi... i a ras! Flautul său, de o marcă deloc celebră, a sunat cel mai frumos şi cel mai tehnic.
     Ponco, colegul nostru care semăna cu Woody Allen.
     Eram al naibii de mîndri. Mai ales noi, prietenii. Poate pe ceilalţi flautişti din liceu să i fi atins, uşurel, aripa invidiei. La vîrsta aceea însă, angoasa concurenţei nu şi arătase colţurile.
     După premiul cîştigat, imaginea despre Ponco se schimbă. Impunea, împotriva voinţei sale, un anumit respect, ceea ce îi lipsise, pînă atunci, cu desăvîrşire. Ponco era tipul de băiat care te provoca să îl iei peste picior, să l miştocăreşti în văzul lumii! Slab, pipernicit, palid, cu o privire care pare veşnic speriată, amplificată grotesc de grosimea lentilelor ochelarilor săi rotunzi, începe să tremure, dacă cineva ţipă la el ori îl ameninţă, chiar şi în şoaptă. Se bîlbîie, strîmbîndu se atît de caraghios, încît pînă şi noi, prietenii, nu ne putem abţine de la rîs. Reacţia lui genera o şi mai mare poftă de a l împunge cu replici batjocoritoare.
     Cu cît e unul mai neputincios, cu atît îţi vine să dai mai tare în el.
    Chiar şi eu, cel care l îndrăgeam pe bune, cel care mă înduioşam de stîngăciile sale, mă lăsam, cîteodată, dus de val şi intram în corul celorlalţi.
    Acum, situaţia s a schimbat. Brusc, Ponco a săltat deasupra noastră, chiar dacă se comportă la fel. Cîteodată dă impresia că îşi descoperă... propria persoană. Propria identitate. Un copil mare şi sfios care se sperie şi de o umbră.
     „Ponco, viitorul ţi e asigurat!“
     „Băiete, anul viitor te primesc ăia la facultate, chiar şi fără examen!“
     „Nici nu ar trebui să dea examen. Premiul de la Praga e cea mai bună carte de vizită.“
    „Mai toarnă în pahare, flautistule!“
     „Să nu ţi tremure mîna, ar fi păcat... de vin!“
     Vinul era roşu, parfumat, capabil să alunge răutăţile. Ori să nască altele noi...
     Ne bucuram cu toţii. Chiar şi Mirositorul de picioare, turnătorul nostru, a primit un pahar cu vin din partea lui Ponco şi o palmă după ureche, drăgăstoasă, din partea lui Brînză.
     În mod curios, Mirel nu fusese, încă, snopit în bătaie, în vreo noapte neagră, fără lună, de bătăuşi anonimi. Cu o pătură în cap. Desigur, pedagogul Prada ne ar fi pedepsit pe toţi, fără excepţie. Dar nu teama era cea care ne oprea de la răzbunare.   Nu pot explica ce anume. Sila, scîrba, lehamitea, indolenţa? Cam aiurea să numeşti indolenţă faptul că ţi lipseşte gustul răzbunării. Mai degrabă, aşteptam ultima zi a liceului.
     „Mai povesteşte, Ponco, cum fu cu finala. Cum ai duelat tu cu micuţul japonez care avea un flaut... hăhă, marcă!“
     „Păi, aflaţi că nu era mai mic decît mine...“, replică Ponco cu o mutră atît de serioasă încît pînă şi pereţii muşcaţi de igrasie hohotiră. „Aveam aceeaşi înălţime, zău. Eu am urcat primul pe scenă.“
     „Avantaj, Japonia. Ultima impresie“, zise Brînză.
     „Aşa mi am zis şi eu. Oricum, eram fericit. N am visat că voi ajunge în finală. Şi locul doi ar fi fost o mare izbîndă, nu?“
     „Exclus! Un talent ca tine... Zi i mai departe.“
     „Japonezul cînta excelent, avea o tehnică impecabilă şi un vibrato care ţi răscolea pieptul.“
     „Bă, Ponco, termină cu poezia. Care piept să ţi răscolească? Îl lauzi pe japonez, de parcă ar fi meritat el premiul întîi!“
     „Ai avut puterea să l asculţi?“ întrebă Fangli. „Pe mine m ar fi demoralizat...“
     „Da, l am ascultat. Din culise, tot programul...“
„Eşti masochist, Ponco!“
„Nu sînt“, zise Ponco cu dezarmantă sinceritate, provocînd noi cascade de rîs. „Avea un flaut straşnic. Yamaha.“
„Şi ce ţi ai spus atunci. Al tău e o mizerie, un jaf, faţă de strălucitorul Yamaha. Va suna jalnic.“
     „Într o zi şi eu voi avea un astfel de flaut, mă gîndeam, fără pic de emoţii. Locul doi îmi era asigurat.“
     „Interesant regulament, să rămînă doi în finală...“
     „Dă l naibii de regulament! Ponco a cîştigat, cîntînd la un flaut care nu strălucea, ca al japonezului, dar s a dovedit a fi... fermecat. Să mai bem, în cinstea laureatului nostru!“
     Am început să vocalizăm, armonizînd, improvizînd fantezist, în ritmuri alerte. Din ce în ce mai alerte. Badabidubibap...   Alunecam, pe nesimţite, în universul jazzului.
     Ponco a scos flautul. Fangli a adus toba mică. Eu mi am montat clarinetul. Un trio ad hoc. Ceilalţi ţineau ritmul, lovind pe unde apucau. Play Bach, în formulă originală, cîntînd la umbra rece a zidurilor franciscane.
     Siluetele nevăzute ale călugărilor, zbenguindu se în curtea interioară.
Aburii vinului concurînd cu umezeala putredă a pereţilor.
Aşa ne a găsit tovarăşul pedagog Prada. Se făcuse ora stingerii şi nimeni nu l a auzit intrînd...
Răsărise în mijlocul dormitorului. Zîmbea. O reacţie uluitoare. Neverosimilă. Unde şi lăsase ţipătul de indignare?
     „Vă distraţi, după cum văd...“
     „Sărbătorim performanţa colegului nostru, Ponco!“, m am grăbit să lămuresc situaţia euforică în care ne găsise. Doream să previn o eventuală criză de nervi a pedagogului.
„Pentru performanţă, l am felicitat deja. Ştim de cîteva zile...“
„Acuma am îndrăznit să sărbătorim puţintel evenimentul, aşa e frumos, nu? Chiar ne am permis un păhărel de vin în cinstea laureatului“, am continuat, precipitat.
„Improvizînd, zgomotos, jazz...“, completă pedagogul Prada.
„Bach! Sînt teme de Bach pe ritmuri de jazz“, am explicat tot eu, transformându mă într un soi de lider, de moment, al celor patruzeci de greieraşi din dormitor.
„Nu vă supăraţi“, interveni Brînză cu voce tărăgănată, „Ponco vă invită la un pahar cu vin, chiar dacă ştim cu toţii că este interzis. Azi e o excepţie.“
 Pedagogul Prada îl privi precum şarpele victima. Apoi îşi mută aceeaşi privire asupra mea. Colegii înţepeniră, uluiţi de îndrăzneala noastră. Ne scăpaseră cuvintele, ca nişte păsări din colivie.
„De ce nu?“, îngînă Prada, spulberînd liniştea crispată care stăpînise încăperea pentru cîteva momente. „Dar... sărbătoritul ce zice?“
„Nimic!“, am intervenit. Şi a pierdut graiul.... de emoţii. Aşa este el, ştiţi prea bine. În schimb, ne poate cînta la flaut...“
„Altădată. Acuma e ora stingerii“, îmi reteză elanul pedagogul Prada, apoi dădu pe gît paharul cu uluitoare repeziciune.
„Chiar şi Mirel a băut“, am chicotit eu, turnîndu l pe turnător cu o plăcere evidentă, idiot de copilăroasă.
Pedagogul Prada n a comentat. A ridicat din sprîncene, vag ameninţător. Apoi ne făcu semn să ne urcăm în pat. Se va reîntoarce în cincisprezece minute. Timp destul pentru făcut ordine în dormitor. Spălatul paharelor, adunatul sticlelor, al resturilor de mîncare. Spălatul pe dinţi, dezbrăcatul, îmbrăcatul pijamalelor şi vîrîtul sub pături. Majoritatea au renunţat la spălatul dinţilor.
Ne am ascuns sub pături, încălziţi de vin, de bucuria victoriei flautistului nostru Ponco.
La cincisprezece minute după stingere, pedagogul Prada a deschis uşa dormitorului, violent, lovind o de perete. Aprinse neoanele.
Era semnalul.
Chiar şi în seara asta? m am întrebat, consternat. Nu mi venea să cred. O mîrşăvie de a dreptul perversă.
„Mirel!!“, ţipă pedagogul, iar acesta se prezentă la datorie cu uimitoare repeziciune. Ca şi cum ar fi ştiut dinainte intenţiile pedagogului.
Mizeria aceea, hilară şi nebunească totodată, se petrecea cel puţin o dată pe săptămînă. La un sfert de oră după stingere, pedagogul Prada intra, vijelios, în dormitor, aprindea luminile şi începea depistarea mirosului puturos.
Trebuia să ne tragem pătura peste cap, atît cît să ne dezgolim labele picioarelor pînă la glezne. Mirel, turnătorul, botezat de mine Mirositorul de picioare, trecea prin dreptul paturilor. Se apleca asupra degetelor de la picioarele noastre dezgolite. Îşi oprea nasul la nici un centimetru distanţă de ele apoi şi l plimba de a lungul lor. Mirosind temeinic. Sonor. Ca un cîine, locul unde şi a îngropat osul. Ca şi cum se pregătea să cînte la un instrument cu zece clape. Inspira, Mirositorul de picioare, stăpînit de importanţa misiunii sale.
Întîi adulmeca picioarele din patul de sus, apoi se încovoia peste cele de dedesubt.
Din cînd în cînd, făcea un semn cu degetul arătător. Ăsta! Îi put picioarele!
Cei arătaţi erau trimişi la spălător.
Pînă în acest punct, totul poate părea o toană, o joacă bună de provocat zîmbete. Te duci şi ţi speli picioarele, apoi te întorci şi dormi liniştit. Dar...
În primul rînd, la ora aceea, indiferent de zi, nu mai curgea apa caldă. Nu doar în internat, ci în tot oraşul. În al doilea rînd, trebuia să te vîri sub duş! În pielea goală, normal. Să te speli vîrtos, rapid, cu apă rece, timp de trei minute. După ceas!
Îţi put picioarele pentru că trupul ţi e plin de jeg, zicea Prada. Coboară duhoarea şi se instalează între degetele picioarelor. Prin urmare, cui i a fost lene să se spele cînd aveam apă caldă o face acuma cu apă rece.
Dîrele de apă erau atît de reci, încît îţi ardeau pielea. Spălătorul nu avea niciun fel de încălzire. Făceai duş într un bloc de gheaţă.
Aveam voie să ţipăm.
Ţipetele noastre, cred, îl excitau pe pedagogul Prada.
Mirositorul de picioare s a aplecat asupra labelor dezgolite ale lui Ponco. Tremura, ascuns sub pătură. Aşa se întîmpla de fiecare dată. Era o pradă uşoară. Bună pentru spectacol. De aceea, era adesea trimis la duşuri. Cînd auzea verdictul, pur şi simplu cădea din pat, spre hazul unora. Noroc că dormea jos. Apoi urmau mişcările lui de marionetă dezorientată, prost mînuită. Nu şi găsea ochelarii. Nici nu şi i punea, să nu i ude. Să nu i spargă. Se dezbrăca, încă din dormitor, în pielea goală, bîlbîind cuvinte nedesluşite. Pe urmă o ţîşnea spre spălător, lovindu se de tot ce i ieşea în cale, în încurajările noastre. Haide, Ponco, fii bărbat, nu te lăsa, fără teamă.
Mirositorul de picioare ar fi trebuit să l ocolească. A fost ziua lui, seara lui cînd i am sărbătorit triumful...
Dar Mirositorul de picioare şi a aplecat căpăţîna asupra picioarelor albe ale lui Ponco, pe urmă a ridicat arătătorul! Am crezut, o clipă, că am halucinaţii. Apoi am ţipat.
„Ce faci, nenorocitule?!“
Mirositorul de picioare întoarse capul spre Prada. Degetul ridicat încremeni în aer.
„Cum spui, tovarăşe elev Radu Anghel?“, întrebă Prada, uluit.
„Lui Ponco nu i put picioarele. Nenorocitul ăsta de Mirel e de a dreptul mîrşav. Eu cred...“
„N avem timp pentru păreri personale!“
„Ponco a cîştigat un concurs internaţional...“, am continuat, fără să mi mai pot controla vocea.
„Ştiu. L am felicitat. Dar...“
„E o mîndrie pentru liceu, pentru ţară!“
„Cu atît mai mult, unui laureat ca el, unui reprezentant al ţării, nu are voie să i pută picioarele!“
„Cine dracul spune asta?! Mirel, nenorocitul care crapă de invidie? Vă puteţi convinge singur!“
„Cum adică?!“
Vocea pedagogului Prada deveni stridentă, ca un scrîşnet de roţi.
„Adică... vă aplecaţi şi vă lămuriţi personal. Ponco are picioarele de a dreptul parfumate...!“
„Cum îţi permiţi, tovarăşe elev!!“
„Nu i put picioarele, tovarăşe pedagog! Mie îmi put, nu lui! Îmi put al naibii, ca la un dihor! De la mine ajunge mirosul la nasul turnătorului! Pe bune! La mine nu trebuie să vă aplecaţi, sînt în patul de sus...“
„Încetează, nesimţitule!“
„Zău, îmi put al dracului... Merg eu în locul lui Ponco...“
„Nu tu hotărăşti!“
„Eu...“
„Gura!! Mergeţi amîndoi!! În clipa asta!!“
Ţipetele pedagogului Prada împrăştie igrasia pînă n tavan, făcînd o să explodeze ca o bombă mocirloasă.
Am vrut să mai scuip cîteva cuvinte, dar am auzit glasul pierdut al lui Ponco, hai Anghele, las o naibii de vorbărie, să facem duşul ăla, că s pregătit.
Ponco era în picioare, fără nimic pe el, mijindu şi ochii miopi în direcţia patului meu. Am sărit jos, mi am dezbrăcat pijamaua, l am apucat pe Ponco de mînă ca pe un copil neajutorat şi am pornit o, amîndoi în pielea goală, către spălător, urmăriţi de ochii consternaţi ai colegilor.
Brusc, îmi dispăruseră nervii.
Mă calmasem, ca din senin.
Să facem o plimbare, laureatule. Să facem, zise şi Ponco.
Mersul nostru din dormitor şi pînă sub duşuri fu unul agale. Mînă în mînă, ca doi îndrăgostiţi. Goi, precum Adam şi Eva în rai. Nici măcar o frunzuliţă nu ne atîrna deasupra sulacului.
Am dat drumul apei.
Am ţipat amîndoi, de mai multe ori. Ţopăind, învîrtindu ne pe loc, sub lamele ascuţite ale dîrelor de apă.
Stropii muşcau din piele, dureros. Mici peşti piranha, hămesiţi.
Ţopăiam şi ne frecam cu palmele peste tot, încercînd să atenuăm muşcăturile.
Era o senzaţie stranie. În interiorul trupurilor noastre, aburii calzi ai vinului se luptau cu grindina care ne ataca de sus, prin găurile rozetelor.
Făceam duş într un bloc de gheaţă.
Mirositorul de picioare privea, conştiincios, cadranul ceasului. Se oprise, ca de obicei, în cadrul uşii de la intrare.
Pe nesimţite, ţipetele noastre se îmblînziră. Atît eu, cît şi micuţul Ponco reuşisem să le controlăm, transformîndu le în sunete coerente.
Continuam improvizaţiile din dormitor. Bach în ritm de jazz. Play Bach. Goi, săltînd sub şuvoiul îngheţat.
Cuprinşi de nebunia unei veselii mortale.
Cîntam şi dansam. Băteam ritmuri cu palmele şi tălpile goale.
Nenorocita aia de apă începu să se încălzească.
Începu să ne placă, chiar s o îndrăgim. Nu mai doream să ne despărţim de ea.
Niciodată! Niciodată... Badabidupidab...
Mirositorul de picioare ne făcu semn că se scurseră cele trei mintue. Putem ieşi de sub duşuri.
„Mai du te tu în pizda mă tii!“, am răcnit, acompaniat jazzistic de proaspătul laureat internaţional. „Ieşim cînd avem chef!“
Mirositorul de picioare se sperie. Ce va spune Prada dacă se reîntoarce fără noi? Dădu din mîini, disperat, e de ajuns!! Ieşiţi!!
„Noi hotărîm cînd e de ajuns, jegule! Aşa i, Ponco?“
„Aşa i, Anghele!“
„Vino de ne scoate tu de sub duş, limbric nenorocit! Ai curaj? E bună apa, jigodie, hai, intră alături de noi, poţi şi îmbrăcat, ordinarul dracului! Vino să ţi sucesc gîtul, putoare!“
Mi am înghiţit înjurăturile. Erau inutile, sunau ca nişte coaie fleoşcăite. Mai bine cîntam şi ţopăiam tot mai vîrtos, alături de Ponco.
Apăru tovarăşul pedagog Prada. Se opri lîngă Mirositorul de picioare, privindu ne fix, cu un chip golit de orice expresie. Nu schiţă niciun gest.
L am apucat pe Ponco de mînă. Am făcut front comun. Nimeni nu ne putea despărţi. Eram fraţi de cruce.
„Veniţi şi ne scoateţi de sub duş!! Noi de aicea nu plecăm...“
Mirositorul de picioare se întoarse, întrebător, spre pedagog. Acesta nu i acordă niciun strop de atenţie. Continua să ne privească fix, fără să clipească. Precum un hipnotizator.
Noi lălăiam puternic, făcînd bulbuci în jurul gurilor şi sub tălpile goale. Trupurile ni se transformaseră în vîrtejuri de apă.
Două fuioare de gheaţă, săltînd halucinant.
Două trupuri care nu mai simţeau nimic altceva decît exaltare.
Nu ştiu cît timp a durat toată nebunia. Îmi mai amintesc doar cum am alunecat, trăgîndu l după mine şi pe Ponco. Ori flautistul a fost primul care a cedat şi m a tras după el? Nu ne am dat drumul mîinilor.
Am căzut, cu palmele încleştate.
M am trezit sub pătura mea. Eram îmbrăcat în trening, aveam pe cap o căciuliţă, fular la gît, ciorapi în picioare.
Am zăcut în pat cîteva zile. Pe lîngă asistenta care venea o dată pe zi să mi ia temperatura, Flangli şi Brînză se îngrijeau de mine. Eram motivat de la ore. Dacă aveam chef, puteam studia la clarinet.
Mai erau două săptămîni de şcoală şi terminan clasa a unsprezecea. Examenul de instrument, producţia noastră de sfîrşit de an, trebuia să l dau, altfel aveam toate şansele să repet clasa.
Ponco fusese transportat la spital. El, oricum, putea sări peste examenul la instrument. Despre trimful său la Praga au scris şi ziarele centrale. Chiar şi în Scînteia apăruse o notiţă.
Am încheiat anul în chip mulţumitor. Abia aşteptam să mă întorc acasă. Mă simţeam mai obosit ca niciodată. Dar urma clasa a douăsprezecea, cînd statutul de elev ni se schimba. Tot în dormitorul mizerabil dormeam, pedagog tot Prada ne rămînea, dar urma să avem oarece avantaje. În primul rînd, nu mai eram programaţi la căratul mîncării cu căruţul prin centrul oraşului. Apoi, ne puteam manifesta superioritatea asupra elevilor mai mici, pocnindu i duios peste ceafă, cînd erau neastîmpăraţi, le puteam controla temele. Pe şest, îi trimiteam după ţigări ori după cîte o sticlă cu bere. Dar inspecţia inopinată a picioarelor nespălate nu făcea nicio discriminare. La acest capitol puturos, toţi eram egali. Fiecare avea aceleaşi şanse de a ajunge sub duş.
Pe Ponco nu am mai apucat să l văd. Părinţii săi îl transferară la spitalul din oraşul natal.
Urma vacanţa de vară. Vacanţa mare. Vacanţa mult aşteptată.
Apoi, am aflat că Ponco a murit. Dublă pneumonie ori apă la plămîni ori dracul ştie care fusese diagnosticul. Ceva cu plămînii. Ce rezolvam dacă aş fi aflat diagnosticul exact? Pentru mine, boala care i provocase moartea se numea Prada şi Mirositorul de picioare.
Fragment din romanul Mierla neagră

 

Radu Ţuculescu

Mirositorul de picioare

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)