Poarta Albă

Marta Petreu

          În anii 1970 1980, Poarta Albă înseamnă o închisoare aşezată în bătaia crivăţului, căci în mijlocul cîmpului, undeva lîngă Constanţa, la care se ajungea pe atunci cu autobuzul. Pe vremea lui Gheorghiu Dej, ajungeai acolo, în locul acela cu barăci şi pază şi cîini, cu căruţa. A fost, şi ntr o vreme, şi n alta, locul nefericirii. Pe vremea lui Gheorghiu Dej, închisoarea era pentru politici. Acolo se petrece o bună parte din acţiunea filmului regizat de Nicolae Mărgineanu. Un film cu scenariul conceput de asemenea de el, în urma memoriilor de închisoare pe care le a citit – şi a biografiei proprii, de fapt, de copil al deţinutului politic Nicolae Mărgineanu. Inspirat din istorii reale – au existat tineri care au vrut s o şteargă din ţară înotînd noaptea peste Dunăre, există pictura cu pruncul Isus în hăinuţă vărgată, în „zeghe“, şi mai ales a existat şi există Canalul, locul în care deţinuţii politici din România construcţiei socialismului au fost atît de chinuiţi, încît „Canalul“ a devenit sinonim cu torturarea nevinovaţilor – filmul n o urmează pe nici una şi devine mai ales o naraţiune despre Canal. Conceput, ce ironie, în anii 1930, în timpul lui Carol al II lea, care a avut, după modelul lui Mussolini, megaproiecte; început în fapt în anii socialismului real românesc, cînd a devenit, vreme de mai mulţi ani, spaţiul de exterminare a deţinuţilor politici; terminat pe vremea lui Ceauşescu, în anii 1980, inclusiv prin utilizarea muncii „patriotice“ sau „voluntare“ a elevilor de liceu (şi nu pot să uit că în anul 1980, liceul de matematică fizică din Cluj la care am ajuns eu profesoară avea cîteva clase mari trimise „de bunăvoie“ pe şantierul de la Canal, astfel încît activitatea lor şcolară a început numai în trimestrul al II lea), Canalul, despre care nu ştiu dacă a avut sau are rentabilitatea economică visată de succesivii „Conducători“, a devenit simbolul întunecat al Gulagului românesc.
          Filmul lui Nicolae Mărgineanu nu este nici documentar, nici comercial, ci, aşa cum a precizat regizorul la lansarea lui la Cluj, artistic, adică o creaţie brodată, cu o viziune îndurătoare şi iertătoare, pe seama realităţii atroce prin care a trecut România. Făcut cu un buget minuscul şi în numai treizeci şi cinci de zile, folosind drept figuranţi şi  deţinuţi de azi, lucrat, cu excepţia „copertelor“, a începutului şi sfîrşitului, în alb şi negru, filmul ne spune ce regizor talentat şi inspirat este Mărgineanu. El nu vrea să demonstreze nimic, ci doar să arate. Aşa că ne arată că pentru cei care nu mai vroiau să rămînă în ţară, singura cale de plecare era traversarea ilegală a frontierei, ceea ce presupunea riscul morţii sau al detenţiei; că închisorile politice erau locuri de exterminare, prin muncă istovitoare, înfometare, absenţa asistenţei medicale etc., şi unde deţinutul era la bunul plac al capriciilor, răuvoitoare sau binevoitoare, ale paznicilor lui, că soarta omului într un regim totalitar era schimbătoare, azi magistrat zelos sau mai puţin zelos într un tribunal, mîine deţinut, alături de cei pe care cu o zi înainte i a condamnat; că închisoarea politică a scos la iveală din fiecare om ce avea acesta mai propriu, de la mînie, ranchiună, violenţă, la capacitatea de iertare; că nici în condiţiile limită, cum a fost Canalul, binele nu poate fi eradicat, că mai rămîne în om tresărirea de generozitate şi putinţa de a şi ajuta semenul.
          Cea mai puternică scenă din film mi s a părut „a vorbitorului“: două şiruri de mese puse faţă în faţă, dar la distanţă, încît pe intervalul dintre ele mărşăluiau, vigilenţi, doi miliţieni, doi paznici, astfel încît nici deţinuţii, nici vizitatorii lor să nu fie scăpaţi nici o clipă din ochi. La cele două şiruri de mese îndepărtate, două şiruri de oameni: de o parte, vizitatorii, mai ales femei; de cealaltă, deţinuţii. Deasupra acestor nefericiţi se înalţă un zgomot babilonic, zgomotul tuturor vocilor lor, amestecate, căci ei încearcă să şi vorbească şi să se privească, ca printre leaţurile unui gard, printre siluetele celor doi paznici care mărşăluiesc fără oprire. Secvenţa filmică de coşmar este perfectă. Puternice scena pachetului, scenele de muncă forţată în arşiţa seacă şi prăfoasă a Canalului, secvenţa de morgă într o baracă înconjurată de zăpadă, secvenţa siluetelor înşirate pe culmea unui dîmb, profilate pe cer, cărînd în spate cîte un cap de vacă, aceea a lozincilor de laudă la adresa lui Stalin incantate la ordin de masa deţinuţilor...
          Sînt multe lucruri impresionante, artistic vorbind, în filmul lui Mărgineanu. Tenta religioasă este explicită, filmul începe cu imaginea icoanei lui Isus în haine vărgate, îl prezintă pe Arsenie Boca în închisoare, arată un deţinut care şi ciopleşte în secret, dintr o creangă sau rădăcină oarecare, o cruce, pe care o va ţine în mîna încleştată şi cînd moare, şi aşa mai departe. Ştim din cărţile foştilor deţinuţi politici că, pentru credincioşi, credinţa lor a fost un element de rezistenţă psihică la situaţia limită din închisoare. Aşa că văd în aceste elemente ale filmului lui Mărgineanu o formă de realism, şi obiectiv istoric, şi psihologic.
          Mărgineanu a lucrat cu actori tineri, talentaţi şi inteligenţi – Cristian Bota, Sergiu Bucur, Bogdan Nechifor, Mădălina Craiu, Oana Mărgineanu –, cum tineri şi inteligenţi, îmi vine să spun, au fost mulţi dintre „frontieriştii“ prinşi şi aruncaţi în închisori în timpul socialismului real românesc.
          Cunoscînd biografia lui Nicolae Mărgineanu-tatăl şi ştiind cîte ceva despre istoria întregii familii Mărgineanu, am recunoscut cele cîteva semne discrete – Obreja, Părintele Augustin din Obreja, un deţinut politic numit Petre... – pe care regizorul scenograf Nicolae Mărgineanu fiul le a presărat, aparent din întîmplare, în film. Încă o dată, biografia proprie hrăneşte, chiar dacă în mod încriptat, creaţia.
          Filmul a fost lansat la Cluj, deci în oraşul lui Mărgineanu, în 23 octombrie, la Cinematograful Victoria, în prezenţa regizorului şi a cîtorva interpreţi. A fost o sală arhiplină. După proiecţia filmului, regizorul şi actorii au dialogat cu spectatorii, pe bună dreptate emoţionaţi de această cea mai recentă creaţie a regizorului.

 

Marta Petreu

Poarta Albă

» anul XXV, 2014, nr. 11 (294)