Ultimul Eliade

Alex Ciorogar

          În ultimul deceniu, istoria literară şi a recăpătat gloria de altădată, ca urmare a schimbărilor datorate marilor evenimente ale sfârşitului de secol XX, precum căderea Zidului Berlinului sau dizolvarea Uniunii Sovietice. După cum ştim, istoriografia literară a fost dată la o parte de teroarea dominantă a structuralismului anilor ’60 şi ’70, impus de critica şi teoria literară franceză (anomalia supravieţuirii ei în cultura română constituind o simplă excepţie). Desigur, nu se pune problema unei întoarceri naive la istoria literară de secol XIX. Nu, nu există cale de întoarcere. Suntem nevoiţi azi, mai mult ca oricând, să redefinim metodele, conceptele şi, mai ales, scopul disciplinei.
          Să spunem, aruncând o privire de sus, că avem de a face, pe de o parte, cu istorii literare revizioniste în intenţiile lor, abordări ce, în esenţă, sunt antinaţionaliste, Noua istorie a literaturii franceze de Denis Hollier fiind deja clasicul exemplu pentru aceste tipuri de demers. Pe de altă parte, putem vorbi despre modelul transnaţional al istoriei literare, lucrările lui Marcel Cornis Pope reprezentând, cu destul de mult succes, zona literaturilor est europene. Mai mult, istoria literară cantitativă a câştigat teren în ultimii ani, odată cu apariţia lucrărilor lui Franco Moretti. Există, desigur, anumite trăsături comune tuturor acestor modele, cum ar fi, de pildă, munca colectivă sau abandonul viziunii teleologice. Multiperspectivismul, fragmentarismul şi atenţia din ce în ce mai mare acordată grupurilor minoritare şi/sau marginale constituie principalele elemente definitorii ale istoriografiei literare contemporane.
          Cu alte cuvinte, literatura nu mai e azi un discurs privilegiat, ci un tip printre multe altele, generat, iată, într un anumit câmp, de instituţii specifice, definit prin numeroasele relaţii şi poziţii de putere ale agenţilor implicaţi. Literatura e un fenomen ce nu (mai) poate fi desprins de contextul în care a fost creat (dacă a putut vreodată fi). Asta înseamnă că istoricii literaturii nu mai sunt interesaţi doar de lucrările literare, ci şi, printre altele, de documentele istorice, precum jurnalele, scrisorile, memoriile, confesiunile ori interviurile. E, într un sens, o întoarcere la vechea istorie factologică, însă cercetătorul competitiv e forţat să şi extindă munca şi asupra altor domenii ori discipline, precum psihologia, sociologia, istoria, geografia, statistica, lingvistica, filosofia ori ştiinţele politice. Close-readingul s a transformat în distant reading. Altfel spus, dacă ideologia se manifestă prin intermediul strategiilor estetice, estetica e, la rândul ei, construită pe baze ideologice.
          Volumul editat de Mihaela Gligor – Mircea Eliade between the History of Religions and the Fall into History, Cluj Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2012, 204 p. – se înscrie cu brio în mişcarea descrisă mai sus, însă înainte de a trece la analiza cărţii, aş atrage atenţia cititorului asupra unui alt aspect ce a modificat scena culturii internaţionale. E vorba de resurgenţa, din ultimii, să zicem, 20 de ani a biografismului sau, în termeni anglo saxoni, a life writing ului.
          Ficţiunea (literară sau altfel) a suferit o infuzie de biografism, volumul lui David Lodge, Author, Author, servindu mi aici doar ca un exemplu printre multe altele. De asemenea, ca rezultat al turnurii epistemologice schiţate mai sus, teoria literară şi critica literară resimt şi ele enorma presiune a biografismului, îndreptându şi atenţia către formele sale de expresie ceva mai vechi, precum monografia. Critica biografică reprezintă, în acest sens, una dintre soluţiile „noii crize literare“ (o criză ce e, în fond, atât literară, cât şi politică sau economică). Parte a istoriografiei, critica biografică (dincolo de centrarea în jurul autorului) examinează, la rândul ei, rolul contextului istoric în crearea şi dezvoltarea anumitor fenomene (fie că e vorba de actul scrierii, fie că e vorba de un gest politic), ideologia ocupând un rol central în acest peisaj.
          Aşa numita „criză“ se referă la scăderea numărului de cititori, la metoda eronată (învechită) de predare a literaturii, la ameninţările tehnologiei asupra cultului cărţii şi, nu în ultimul rând, la lipsa unei susţineri financiare guvernamentale. Biografia reprezintă o soluţie în faţa acestor probleme, fiindcă discursul ei oferă o faţă (mai) umană problemelor literare, văzute, de regulă, ca obscure, neserioase ori elitiste. Prezenţa numelui unui autor e primul semn înspre identificarea acestui tip de contribuţii. Din nou, volumul editat de Mihaela Gligor în 2012 e ideal pentru ilustrarea acestei tendinţe generale. Conţinutul cărţii reprezintă, în fapt, lucrările susţinute în cadrul unei conferinţe, ce e, la rândul ei, rezultatul unui proiect de cercetare, intitulat The Intellectual Origins of Anti Semitism: Cultural Elements and Symbolic Representations in Interwar Romania. Dincolo de nota editoarei, volumul conţine „dr. Henry Pernet’s lecture given on that occasion and also three other articles signed by specialists in Eliade’s oeuvre and his political implication. The volume offers to its readers an important and valuable correspondence on the subject of Eliade, between Ioan Petru Culianu and Mac Linscott Ricketts, edited and introduced by Liviu Bordaş“.
          Primul capitol, semnat de Henry Pernet, spune povestea arhetipală a studentului revoltat împotriva maestrului (tatălui) său. Este, în adevăr, povestea unei revoluţii metodologice ce viza redefinirea identităţii disciplinei (istoria religiilor). Blocate, în opinia lui Pernet, într o paradigmă perimată, lucrările lui Eliade simbolizează vârful de lance al unei viziuni structuraliste. Astfel, datorită generalizărilor şi paralelismelor sale, contribuţiile eliadeşti sunt reinterpretate ca fiind produsul unui antropolog erudit sau chiar al unui filosof ce a pierdut cursa istoriei. Iată de ce Pernet pune sub semnul întrebării „noul umanism“ al istoricului religiilor, militând în numele specializării şi, mai ales, al investigării critice. Pernet întocmeşte, de asemenea, dosarul receptării operei lui Eliade, concluzionând prin a spune că în momentul în care profesorul „was reaching the summit of the recognition he had always craved, he was also faced with his political past“.
          Mac Linscott Ricketts (cel mai important biograf al lui Eliade) îşi începe eseul prin evocarea distincţiei pe care o face maestrul între „omul arhaic“ şi „omul modern“. Cercetătorul insistă şi el în a l vedea pe autorul Tratatului de istorie a religiilor ca un filosof, un filosof al istoriei, mai exact, fiindcă, şi asta e partea interesantă, paradoxală, Eliade dispreţuia nu doar istoria, ci şi obsesia omului modern faţă de istorie. Aşadar, Eliade propune o abordare fenomenologică, arhetipală a istoriei ideilor religioase. Întrebarea rămâne – de ce? De ce ura Eliade atât de mult istoria? Mac Linscott Ricketts ne oferă un răspuns plauzibil echivalând istoria cu teroarea războiului. Istoria politică a unei Românii cicatrizate şi izbucnirea iminentă a unui nou război îl exasperau pe Eliade, ce reacţiona vehement atât împotriva ideii naţionalismului de secol XIX, cât şi împotriva obsesiei romantice faţă de trecut. Profesorul, spune Ricketts, era adeptul eternei reîntoarceri (opusă liniarităţii), clamând superioritatea apriorismului kantian în defavoarea unei viziuni hegeliene ori marxiste asupra istoriei. În sfârşit, intelectualul american îşi încheie capitolul printr o „defilare“ splendidă de critică genetică.
          Mihaela Gligor, unul dintre cunoscătorii problemelor ideologice ale României interbelice, discută despre relaţia spinoasă dintre Eliade şi Nae Ionescu şi, în special, despre influenţa celui din urmă asupra celui dintâi. Editoarea ne arată că Eliade a ignorat acţiunea politică fiindcă credea, cu toată fiinţa sa, în construcţia identitară a României pe căi spirituale. Nu e de mirare astfel că a scris, fără tragere de inimă, despre paşoptişti (şi, în special, despre „critica lor de direcţie“). Cu toate acestea, Mihaela Gligor demonstrează că „nationalist politics slowly crept into his writings“. Imediat după ce clarifică afilierile politice ale lui Eliade, editoarea conchide spunând că „we need to understand his life in order to understand his writings, because both are connected in many mysterious ways“.
          O lucrare extrem de valoroasă, chiar şi prin simpla plasare a scrisorilor în mediul publicistic românesc (Culianu Ricketts), volumul se încheie, conform obiceiului, cu scurtele CV uri ale colaboratorilor ce formează, în realitate, adevărata familie Eliade.

Alex Ciorogar

Ultimul Eliade (Mihaela Gligor, Mircea Eliade between the History of Religions and the Fall into History. Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2012)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)