Ion Barbu în timp şi dincolo de timp

Horia Bădescu

          Volumul Ion Barbu în timp şi dincolo de timp (Ed. Curtea Veche, 2013), în fapt o antologie de studii dedicate personalităţii şi operei barbiene coordonată de Basarab Nicolescu, îşi are punctul de pornire, aşa cum ne avertizează acesta în scurta prefaţă, în manifestarea „După cincizeci de ani... Ion Barbu/Dan Barbilian“, organizată de el în 2011, cu ocazia Târgului de Carte Gaudeamus. Manifestarea amintită şi, deopotrivă, volumul despre care vorbim sunt replici la „tăcerea asurzitoare“ aşternută peste momentul comemorativ al unei jumătăţi de secol de la moartea poetului. Replici îndreptăţite, căci, aşa cum scrie cu amărăciune Basarab Nicolescu: „Nici Uniunea Scriitorilor, nici Ministerul Culturii, nici Institutul Cultural Român, nici UNESCO nu au acordat atenţie celebrării celui care s a aflat printre fondatorii poeziei române moderne, alături de Mihai Eminescu şi Lucian Blaga“. Lucru nu tocmai de mirare, care nu se întâmplă pentru prima dată cu o personalitate de prim rang a culturii noastre şi care, sunt convins, nu va fi ultima amnezie de acest fel.
          Prin urmare vom regăsi, în această antologie, studii ale celor prezenţi la manifestarea de la Gaudeamus, dar şi alte „întâmpinări“ consacrate poetului, teze de doctorat ori surprinzătoare restituiri. Construcţia volumului este evident una eclectică, nu doar prin varietatea aspectelor de istorie literară, de critică ori hermeneutică prezente în paginile lui, dar şi prin dimensiunea personalităţilor care le semnează: de la academicieni de talia lui Eugen Simion sau Solomon Marcus până la tineri doctori în hermeneutica transdisciplinară. Toate acestea însă, reunind pagini de interes şi de fructuoasă reflecţie. Căci, între fermecătoarea epistologie datorată lui Eugen Simion, într un comentariu artist pe măsura acestei superioare literaturi epistolare de „fast donjuanesc“ a junelui studinte Ion Barbu, şi surprinzătoarele „patologii morale“, care traversează o operă ce pare a întoarce definitiv spatele Binelui, revelate de extraordinarul studiu postum al lui Mircea Ciobanu, se înşiruie o suită de abordări, din varii perspective, ale universului poetic barbian, dar şi ale biografiei poetului. De la atica sinteză a lui Solomon Marcus asupra dublei ipostaze, poetică şi matematică, a unuia şi aceluiaşi spirit creator, la Fenomenologia actului poetic semnată de profesorul Iosif Cheie Pantea, la analize hermeneutice, mai mult sau mai puţin sau chiar deloc transdisciplinare, aparţinând unor nume de primă mărime, universitari si scriitori precum Ion Pop, Mircea Tomuş, Cassian Maria Spiridon, Şerban Foarţă (aproape un poem, în stilu i caracteristic, exegeza sa) ori mai tinerelor şi înzestratelor condeie, Lăcrămioara Petrescu, Irina Dincă, Mirela Mureşan – antologatorul ne propune chiar două teze de doctorat, remarcabile, ale Mihaelei But şi Virginiei Popović – la singularele Vasale simetrii ale lui Nicolae Brânduş ori restituirea semnată de Eugeniu Coşeriu şi, desigur, la interesantele incursiuni biografice datorate lui Mircea Coloşenco şi Theodor Codreanu, autor al unei admirabile cărţi despre ermetismul canonic al lui Ion Barbu. În necesar adaos, Basarab Nicolescu ne oferă „istoria“ miraculosului 1968, an al apariţiei Cosmologiei jocului secund, dar şi al începutului exilului său.
          Nu vom glosa aici pe marginea interpretărilor amintite, ele ar necesita, fiecare, analize in extenso pe care acest spaţiu nu ni l îngăduie. Mă voi opri doar asupra surprinzătoarei exegeze postume a lui Mircea Ciobanu, nu doar pentru profunzimea şi ineditul acestei hermeneutici à rebours, care investighează eticul din perspectiva esteticului, şi nu invers, ci şi pentru, evident în lumina celor afirmate, clarificările pe care demersul acestuia le aduce în conturarea psihologiei omului Ion Barbu, dar şi a „accidentelor“ de parcurs existenţial. Prezente şi acestea în antologie prin contribuţiile lui Theodor Codreanu, Mircea Coloşenco şi epistologia lui Eugen Simion.
          Eseul lui Mircea Ciobanu pune în evidenţă faptul că în universul barbian, ca în orice univers poetic adevărat, se instituie o etică poetică în răspăr cu legile eticii sociale, o lume a „patologiilor morale“, din care Binele este exclus: „Barbu dă spre contemplare cel puţin, dacă nu şi spre luare aminte, o lume morală extrem de unitară prin marea ei tristeţe şi, mai ales, prin acel spate întors definitiv Binelui“. Căci, zice Mircea Ciobanu, „din prea mare zel pentru zonele eterate şi dintr o prea personală formă de a iubi lucrurile lui Dumnezeu, poezia lui a căzut inevitabil în plasa diavolului“. Patologiile morale despre care vorbeşte el „fiind doar urmarea firească a eticii poetice impuse de bunul plac artistic al lui Barbu, [...] dominantele unei morale inventate artistic, ireversibile, exclusiv barbiene“. Să reţinem acest „bun plac“ care în cazul lui Ion Barbu depăşeşte orizontul esteticului şi se manifestă cu acută evidenţă în modul de a fi al omului, în narcisismul extrem care i transformă umorile în acte, fie ele şi circumstanţiale, de un ciudat şi uneori amendabil comportament social.
          „Nici un singur «virtuos» nu a avut loc în toată lumea poetică barbiană“, afirmă Mircea Ciobanu şi continuă: „Există aproape un sadism sacru în toţi oamenii lui Barbu“, „omul lui Barbu este pecetluit faţă de orice formă de afectivitate constructivă“; şi încă: „Omul barbian termină întotdeauna experienţa prin a cunoaşte mai mult, dar iubind mai puţin, neuitându se niciodată pe sine“. Această neuitare de sine, într o lume pervertită în care „nimic n ar fi imposibil“, îşi asociază inevitabil dispreţul. Dispreţul pe care însă „nici chiar înţeleptul cetăţii nu are dreptul să l arunce în lume. Aşa cel puţin ar fi firesc. Doar când revolta sau nemulţumirea s au făcut prea mari, lansarea lui spre semeni poate fi justificată“. Justificată în act, desigur, dar nu în orice formă.
          Dintr o atare perspectivă se constituie şi ordinea poetică a spaţiului barbian „La mijloc de Rău şi Bun“, vers pe care Mircea Ciobanu îl traduce prin logica aproape cuantică a lui „nici, nici“ nu în orizont ontic, ci moral:

Barbu [...] şi a întemeiat [...] o etică foarte tristă, de vădite conciliaţiuni faţă de păcat – ca idee totalizatoare a abaterilor de la bine. Iar ceea ce a văzut nu i a plăcut! S a lăsat însă ispitit arătării aşa cum este a unei lumi frământate de Rău, a rămas până la capăt cu obsesia (cum ar fi putut o renega?), a iubit o până la urmă, foarte ascuns, prin totală claustrare poetică faţă de semeni!... Nici un alt poet român până la el n a fost mai structural nelegat de un sens favorabil al iubirii de oameni.

Este această versatilitate etică sau deviaţie etică, această patologie morală, pe care Mircea Ciobanu o argumentează admirabil cu evidenţele operei poetice, o proiecţie a esteticului în existenţial sau invers? Greu de spus. Este însă sigur că diagnosticul oferit, în adaos cu iradierile maladiei pe care o descrie în conturarea psihologiei personajelor care populează domeniile specifice din geografia poetică (Uvedenrode şi Isarlîk), va fi de acum înainte o cheie necesară pentru cei care vor să deschidă odăile de taină ale acestui poet unic.
          Constat că „absenţa unui sens favorabil iubirii de oameni“, „etica poetică impusă de bunul plac artistic“, „neuitarea de sine“, „dispreţul cronicizat“, „vădite(le) conciliaţiuni faţă de păcat“, consecinţe ale situării „La mijloc de Rău şi Bun“, care înseamnă, în lectura eseistului, „proclamarea unei etici oricând mobile, supuse, în bine sau în rău, când Binelui, când Răului“, toate aceste centre iradiante ale hermeneuticii propuse de Mircea Ciobanu oferă posibile răspunsuri şi pentru accente ale biografiei poetului: fie că e vorba de „fastul donjuanesc“ consumat cu vervă valahă în teritorii teutonice, fie de accesele de personalitate şi incapacitatea de a înţelege rigorile unui context istoric de o gravitate excepţională care l aduc în pragul dezastrului, în aventurile în vreme de război descrise de Theodor Codreanu, ca să nu mai vorbim de amendabilele pusee ale legionarismului său de conjunctură şi, mai ales, de modul lamentabil de a reacţiona faţă de întârzierea avansării sale ca profesor, prin „solicitări nu tocmai loiale“ adresate Universităţii, cum numeşte eufemistic Mircea Coloşenco delaţiunile la adresa colegilor matematicieni care păreau a i bloca cariera.
          Sunt reacţii ale unui „spirit ultragiat“, desigur, dar şi ale neuitării de sine împinse la extrem, ale unei etici oricând mobile, ivite din situarea la mijloc de rău şi bun. Dar, cum spune Mircea Ciobanu, „într o lume cu ierarhii strâmbe, Barbu a găsit până la urmă poarta prin care să iasă, dimpreună cu Poetul Isarlîkului, la Lumină, la cea mai înaltă formă de moralitate, născută prin curăţirea creierului şi a vocaţiei de a gândi într un anumit fel“. „Vis al Dreptei Simple!“
          Pe care poetul ni l a lăsat spre visare şi nouă, „dincolo de mode şi timp“.

Horia Bădescu

Ion Barbu în timp şi dincolo de timp (Ion Barbu în timp şi dincolo de timp. Coord. Basarab Nicolescu. Ed. Curtea Veche, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)