Valahi la vânătoare

Alexander Baumgarten

          Nu aş fi crezut până când nu am citit până la capăt romanul Ligiei Ruscu O dimineaţă la vînătoare (Polirom, 2014) ceea ce îmi spunea o venerabilă prietenă şi maestră: că e un roman de dragoste, foarte ascuns, foarte profund, foarte discret, foarte învăluit. Căutam cu totul altceva în el, şi nu măruntă a fost bucuria celui care, la capăt, resimte împlinirea şi confirmarea propriilor căutări în paradoxala lor contrazicere: tocmai pentru că sensul se construieşte în ascuns, cu o rară şi atentă tehnică, el are puterea de a se converti în altceva decât pare a creşte în el fără a contrazice niciunul din paşii creşterii sale. O dimineaţă la vînătoare este un roman al boierimii valahe din perioada Regulamentului organic, iar primele sale pagini mi au aprins curiozităţi reflexive asupra României premoderne şi am căutat în el, pas cu pas, sursele potolirii acestor curiozităţi. Aveam motive să o fac: Ligia Ruscu, istoric al Antichităţii şi universitar clujean, publică dintr odată un roman despre modernizarea boierimii valahe, uzând de tehnici narative subtile, de o forţă remarcabilă de a aduna personajele într o adevărată societate, de o răbdare pasională în creionarea portretelor şi mai ales de o frazare proprie care merită o analiză aparte: fraze răbdătoare, cu detalii scăpărătoare, cu o structură gramaticală iterativă – fraze în care sensul se încheie aparent în penultimele cuvinte, iar finalul lor le întoarce savant şi le resemnifică sonor şi virtuoz. Acţiunea trimite la o generaţie puţin frecventată de literatura recentă: Levantul lui Cărtărescu ironizează generaţia Eteriei, încă destul de îndepărtată, Săptămâna nebunilor a lui Barbu e anterioară cu o singură generaţie celei din acest roman, iar generaţiile următoare evocă deja paşoptiştii, unioniştii şi, de ce nu, lumea lui Caragiale. Pe acest şir de portrete de grup, romanul Ligiei Ruscu este un avertisment: el evocă o societate care nu e nici candid ridicolă, nici abandonat letargică, nu este nici sursă nediscriminată a patriotismului generaţiilor următoare. E greu de crezut că din seriozitatea şi dramatismul ei se naşte, peste câteva decenii, doar lumea lui Caragiale. Dimpotrivă, ea ţine de lumea raporturilor de familie, avere şi onoare ale boierimii valahe în care viaţa cotidiană, cu traumele şi risipa ei, îşi dispută supravieţuirea între turci, greci, ruşi şi austrieci cu o notă proprie de autarhie. În raport cu această notă, tema patriotismului, a înţelegerii europenizării (despre care personajelor nu le e mereu clar dacă vine sau nu dinspre ruşii lui Kisseleff) sunt subiecte profund colaterale, scăpându ne astfel reconfortant de riscul extrapolărilor anacronice la care suntem dispuşi natural.
           Iniţial, poveşti bucureştene de boieri care beau şi pierd la cărţi, cot la cot cu ruşii. Orgolii, vorbe mari şi mici, greci pierduţi din eterie, un singur bonjurist, distinse doamne, francezi sau valahi travestiţi, averi pierdute în cheltuiala metropolei şi mari boieri de ţară, atenţi la turci, la ruşi, la rubedenii şi la tihna proprie. Familii scăpătate sau în ascensiune, curiozităţi vestimentare şi de maniere. Apoi, scenă de familie la ţară, în jurul unchiului posesor al nestematelor (testament? scrisori politice? un diamant pentru finanţarea rebeliunilor?) care îi atrag pe toţi cei din jur şi le îngroaşă caracterele. Uciderea unui vechil, purtător al documentelor, şi o lungă anchetă, născută iniţial ca probă de inteligenţă şi curaj a văduvei Sofia Scriban. Scene care îşi dezvăluie sensul abia la final şi o artă romanescă în care ceea ce părea a fi iniţial o afacere de familie şi transmitere a averii devine în cele din urmă urzeală politică a transmiterii eşuate a unor scrisori dinspre boierul Dunca, „unchiul“ şi gazda de la Nucet, spre austrieci, pentru a deconspira o serie de atentate ale ruşilor ocupanţi. Din plan narativ, povestea poliţistă devine însă pas cu pas un instrument în scrisul Ligiei Ruscu pentru a şi conduce abilă cititorul spre un nou plan al cărţii: Sofia Scriban, pornită în căutarea criminalului, îşi trăieşte propriile deducţii speculative drept probe ale propriei descoperiri de sine feminine. Pusă în faţa presupusului criminal, succesiunea de dialoguri ale celor doi, dar şi atenţia şi tandreţea de înalt aristocrat a celui din urmă o fac pe boieroaică să îşi descopere candoarea şi tremurul mâinii şi glasului într o rafinată armonie cu o prezenţă socială în care codurile de comportament, în loc să încorseteze persoanele, sunt creatoarele unei societăţi decise să îşi obţină pas cu pas identitatea. Suava dragoste dintre cei doi, lăsată cu infinită discreţie de autoare pe seama unor sărăcăcioase aluzii finale, dau dreptate maestrei mele în lectură. „Dreptatea“ finală şi găsirea autorului crimei îşi pierd importanţa în faţa afirmării unei identităţi aristocratice mulţumite de autarhia proprie, de exerciţiul propriei inteligenţe şi de descoperirea omenească a amorului. Modele literare (E. Sue, Tolstoi, Mitchell) sunt simple ispite prin care autoarea vede ca prin veşmintele propriei puteri narative. Nimic mai mult, şi iată un roman a cărui prezenţă reconfigurează identitatea unei epoci şi a cărui lectură politică îşi ramifică sursele într o simplitate a poveştii umane foarte indiferente şi mereu ironice la generalităţile istoriei. 

Alexander Baumgarten

Valahi la vânătoare (Ligia Ruscu, O dimineaţă la vînătoare. Polirom, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)