Moralitate şi istorie
Richard Pipes şi radicalismul bolşevic

Vladimir Tismăneanu

          Născut în urmă cu 91 de ani în Polonia, în anul 1923, Richard Pipes a emigrat împreună cu părinţii săi spre Statele Unite (via Italia) în 1939. Multe rude rămase în Polonia aveau să piară în Holocaust. Educat în diverse colegii americane şi având un doctorat în istorie rusă de la Universitatea Harvard, Pipes a devenit de a lungul anilor unul dintre cei mai influenţi interpreţi ai istoriei ruse moderne. Conceptul de patrimonialism, respectiv controlul statal asupra proprietăţii private, a jucat un rol important în explicarea particularismului istoriei ruse şi a slăbiciunii liberalismului burghez şi a societăţii civile în acea ţară. Cărţile lui Richard Pipes The Russian Revolution şi Russia under the Bolshevik Regime vor dăinui ca opere fundamentale despre veacul lagărelor de concentrare şi al utopiilor liberticide.
          Cartea de memorii publicată în toamna anului 2003 la Yale University Press se intitulează Vixi: The Memories of a Non Belonger [Am trăit: Memoriile unui neînregimentat] şi propune o viziune demistificatoare asupra destinului studiilor ruse şi sovietice în Statele Unite în a doua jumătate a secolului douăzeci. Este vorba de o scriere mărturisit polemică, menită să probeze necesitatea punctului de vedere etic în interpretarea sistemelor utopic ideologice: simpla înşiruire de fapte nu spune nimic câtă vreme nu acceptăm adevărul elementar că lagărele de concentrare, poliţia politică, suprimarea libertăţilor individuale au fost substanţa însăşi a experimentelor de inginerie socială de tip bolşevic şi fascist. Se cuvine menţionat astfel faptul că, mai ales după 1970, paradigma totalitară (propusă şi susţinută de Pipes, Hannah Arendt, Leonard Shapiro, Zbigniew
Brzezinski, Adam Ulam, Bertram Wolfe, Robert Conquest, Raymond Aron, spre a i numi doar pe cei mai faimoşi) a devenit ţinta atacurilor celor care susţineau că regimul sovietic nu era structural terorist şi încercau să elimine ceea ce ei denunţau drept partizanat ideologic din studiile despre comunism.
          Istoria bolşevismului era astfel rescrisă drept „istorie socială“, experienţă „de masă“, „de jos“, iar analiza rolului ideologiei şi al personalităţilor era minimalizată şi chiar exclusă din asemenea abordări. În această carte, Pipes demonstrează că Holocaustul şi totalitarismul bolşevic sunt nu numai comparabile, ci şi legate prin natura obsesivă a întemeierii unei societăţi (sau comunităţi) perfecte, indiferent de preţul plătit pentru atingerea acestui scop. În viziunea lui Pipes, misiunea istoricului este „să răspândească un mesaj moral arătând, pe baza unor exemple din istorie, cum idei rele conduc la consecinţe rele. Întrucât alţi istorici au scris suficient pe tema Holocaustului, am considerat de datoria mea să demonstrez acest adevăr utilizând exemplul comunismului“ (p. 53). Rezultatul acestui demers este convingerea că politica nu trebuie niciodată subordonată ideologiei: „chiar şi atunci când o ideologie este moralmente sănătoasă, realizarea ei poate implica recursul la violenţă, întrucât majoritatea societăţii s ar putea să nu o susţină“. Cât priveşte dezbaterea „Holocaust Gulag“, ţin să citez poziţia profesorului Pipes, care reliefează unicitatea mecanismului exterminator al nazismului, natura tehnologic diabolică a genocidului şi componenta maniacal raţională: „Ruşii au omorât mai mulţi oameni decât germanii, ei şi au omorât semenii ruşi, însă au făcut o fără precizia mecanică, fără calculul raţional al germanilor, care au recoltat păr şi plombe de aur umane. Nu am văzut vreodată o fotografie a unei atrocităţi sovietice. Deşi li se interzisese să o facă, germanii au făcut nenumărate asemenea poze“. Este vorba, fireşte, de distincţii ce ţin de mecanismele experimentelor totalitare, nu însă de faptul că ambele au fost menite să dezumanizeze şi să distrugă întregi categorii umane în numele unor morbide scopuri ideologice.
          Pipes a scris lucrări cruciale pentru interpretarea Rusiei şi a rolului intelighenţiei radicale în distrugerea promisiunii de liberalism din Rusia de după revoluţia din 1905. Memoriile profesorului emerit de la Harvard abundă, de asemenea, în informaţii fascinante despre perioada când a lucrat ca director al biroului sovietic şi est-european din cadrul Consiliului Securităţii Naţionale (1980 1982), sub preşedintele Ronald Reagan. Richard Pipes a fost printre cei mai lucizi gânditori care au intuit natura intrinsec agresivă şi expansionistă a sovietismului. Într adevăr, în anii ’70, într o serie de articole publicate în reviste neoconservatoare, Pipes a criticat ceea ce el detecta drept abdicarea Vestului în faţa imperiului sovietic. A fost printre fondatorii Comitetului asupra Pericolului Prezent (împreună cu Norman Podhoretz, Paul Nitze, Jeane Kirkpatrick şi alţi intelectuali convinşi că numai o Americă întărită din punct de vedere militar şi moral poate rezista şi chiar învinge în competiţia cu blocul sovietic). „Americanologii“ sovietici gen Gheorghi Arbatov (consilierul diverşilor secretari generali, de la Brejnev la Gorbaciov) îl considerau pe Pipes un „troglodit“ şi chiar „un om de Neanderthal“. În fapt, deopotrivă ca înalt funcţionar guvernamental şi autor al cărţilor publicate după aceea (între care Survival Is Not Enough [Supravieţuirea nu este suficientă]), Pipes a dovedit că sovietismul se află în criză finală şi că imaginea şcolii revizioniste despre o Uniune Sovietică aptă de regenerare este naivă. Sovietismul, aşa cum s a întâmplat sub Gorbaciov, nu putea fi pur şi simplu reformat. Era nevoie, spre a folosi un termen tot mai des întrebuinţat, de o schimbare de regim (regime change). În această privinţă, poziţia lui Pipes coincidea cu aceea a disidenţilor din URSS şi Europa de Est (Pipes a fost un prieten apropiat al lui Leszek Kołakowski şi un admirator constant al acţiunilor şi ideilor lui Andrei Saharov).
          Sinceritatea şi curajul de a şi afirma opţiunile şi convingerile fac din această carte un document indispensabil. Pipes a ştiut să găsească tonul adecvat pentru a l influenţa pe Ronald Reagan în adoptarea poziţiei sale consecvent militante în lupta împotriva comunismului. Inspirat de Pipes, Reagan ajungea astfel la concluzia că sistemul sovietic încetase să mai genereze entuziasm, nefiind altceva decât o autocraţie interesată în perpetuarea privilegiilor unei caste parazitare.
          Cărţile scrise în anii ’80 şi ’90 sunt contribuţii monumentale la înţelegerea genezei şi funcţionării totalitarismului bolşevic ca parte a culturii politice ruse, dar şi ca expresie a nihilismului antipluralist al socialismului radical. Îndemnat de Isaiah Berlin să scrie o istorie a revoluţiei ruse, Pipes s a angajat în acest demers de o imensă ambiţie. Nu pot intra aici în detalii legate de cele două cărţi dedicate de Pipes revoluţiei din 1917 şi destinului Rusiei sub regimul bolşevic. Mă voi limita doar să citez un pasaj care mi se pare simptomatic pentru perspectiva istorică propusă de el:

Revoluţia rusă a fost evenimentul definitoriu al generaţiei mele… Dacă bolşevicii nu ar fi luat puterea în 1917 în Rusia, lumea de după Primul Război Mondial s ar fi reîntors, mai devreme sau mai târziu, la un fel de normalitate. Ar fi fost improbabil ca naziştii să ia puterea în Germania dacă Hitler nu ar fi folosit prototipul comunist deopotrivă ca sursă de inspiraţie şi ca pe o sperietoare menită să îngrozească poporul german şi să l facă să i acorde putere nelimitată.

Evident că nazismul avea şi alte surse şi cauze decât cele menţionate lapidar de Pipes, însă este greu să negăm faptul că revoluţia bolşevică a declanşat (ori, poate mai exact spus, a radicalizat) un proces de disoluţie a modernităţii pluralist burgheze care a făcut posibilă ascensiunea fascismului. Accentuez acest lucru pentru a evita relativizări de tip Ernst Nolte, care ajung să ignore originile nazismului în mişcările şi ideologiile extremiste antiburgheze, antisemite şi antimarxiste ale sfârşitului secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea (a se vedea cartea Brigittei Hamann, Viena lui Hitler).
          Istoria comunismului rus şi mondial nu poate fi deci scrisă fără efortul de a înţelege ideile şi valorile în care au crezut diverşii militanţi. Notează Pipes: „În felul meu de a scrie istorie, interesul central a fost întotdeauna să determin mentalităţile principalilor actori şi felul cum acestea le au influenţat comportamentul“. Opus oricărei teleologii de sorginte hegeliană, Pipes, alături de Isaiah Berlin, a demonstrat că nu există inevitabilităţi istorice şi că viitorul este întotdeauna rezultatul unor acţiuni întemeiate pe pasiuni şi emoţii născute din drame umane. Pentru el, studiul istoriei nu poate fi separat de atitudinea critică în raport cu acte menite să degradeze condiţia umană. El citează astfel aprobativ ideea lui Aristotel din Etica nicomahică, pentru care numai naivii (sau idioţii) nu se raportează cu mânie la lucrurile în raport cu care trebuie să fim mânioşi. The Russian Revolution se deschide cu o dedicaţie scrisă cu litere chirilice: жертвам (Victimelor).

Vladimir Tismăneanu

Moralitate şi istorie. Richard Pipes şi radicalismul bolşevic

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)