Andrei Şerban la Opera din Iaşi

Eugenia Sarvari

          Andrei Şerban revine la Opera din Iaşi după ce, în urmă cu doi ani, montase aici Indiile galante de Rameau şi Troienele după Euripide, două spectacole de foarte mare succes. Directoarea Beatrice Rancea, hotărîtă să relanseze Opera ieşeană, iată că a reuşit să scoată instituţia din amorţeală. Dar ceea ce merită cu asupra de măsură de remarcat este recunoaşterea, respectul şi preţuirea pe care Domnia Sa le manifestă pentru valorile reale, nepierzînd niciun prilej să le readucă în memoria noastră.
          În teatru există texte pe care Andrei Şerban le reia, privindu le din alte şi alte unghiuri, fiecare reluare fiind, de fapt, o adăugare, o aprofundare, o pătrundere tot mai adîncă în straturile piesei pentru descoperirea a noi valenţe. Tot astfel există opere la care regizorul revine mereu. Lucia din Lammermoor l a incitat multă vreme, fără ca interpretările posibile să fie epuizate.
          La Iaşi, într un decor asemănător şi totuşi mult diferit cu cel de la Opera Bastille din Paris (avînd în vedere şi dimensiunea mult redusă a scenei), povestea Luciei este adusă la rampă de două distribuţii. Turnul familiei Raveswood, trecut pe nedrept, prin maşinaţiuni avocăţeşti, în patrimoniul lui Enrico Ashton, este imaginat de regizor ca o închisoare fortăreaţă. Zidul din cărămidă aparentă, cu mici ferestre spărgînd din loc în loc sumbra lui masivitate (decorul: Octavian Neculai), este prevăzut cu o pasarelă şi gradene, unde îşi ocupă locurile corul, care observă şi comentează acţiunea, precum în tragedia antică. Jos, o sală de sport, mărginită de uşi metalice masive, numerotate, este utilată cu tot ceea ce poate servi pentru antrenarea trupelor de elită ale unei armate bine puse la punct: spaliere, bare paralele pentru gimnastică, inele, un cal cu mînere. Funii groase coboară din înaltul scenei; Lucia le va uni cu braţele, într un gest de luare în posesie a firelor vieţii ţesute de Moire nărăvaşe, aruncate între oameni. Bănci instabile, prevăzute cu scripeţi pentru balans, devin un soi de nisipuri mişcătoare. E, poate, o trimitere la felul în care sfîrşeşte personajul lui Sir Walter Scott: în roman, Domnul Ravenswoodului îşi găseşte moartea prin afundarea în materia vîscos ucigaşă. Instabilitatea, nesiguranţa, balansul pot face o trimitere, totodată, şi la fărîmiţarea lucidităţii eroinei.
          La începutul actului I, Lucia traversează scena într un spot de lumină, cu privirea tremurătoare, rătăcită, iar cînd cortina se ridică, ea ne priveşte cu o groază teribilă, prinzîndu şi tîmplele în mîini. În faţa noastră apare o sală de sport/cazarmă/fortăreaţă închisoare, care forfoteşte de lume. Pe uşa din fundal pătrund în scenă soldaţii costumaţi în gri, cu brăţări şi centuri late din piele neagă. Toţi trec pe la Fîntîna Fecioarei – un jgheab în care apa curge continuu prin două robinete –, spălîndu şi mîinile într un gest purificator. În fîntîna blestemată i se va arăta Luciei chipul unei femei demult moarte, prevestind nenorociri. „Toate la vremea lor“, ameninţătoarele cuvinte ale strămoşului Ravenswoodului, alungat de pe domeniile lui de un uzurpator aspru pedepsit, par să plutească undeva în înalt, în atmosfera întunecată, plină de umbre. Tulburătoarei scene premonitorii – citirea semnelor în apa fîntînii – îi urmează o explozie de libertate, de zbor. Inelele de gimnastică s au transformat într un leagăn pe care Lucia pluteşte în extazul iubirii pentru Edgardo. Legămîntul de logodnă dintre ei este pecetluit cu un lung sărut şi cu cele două jumătăţi sfîşiate ale şalului alb pe care el îl poartă la gît. Edgardo pleacă în misiune, iar Lucia se înfăşoară ca într un sarcofag într o pînză cu reflexe metalice.
          În actul al doilea, spaţiul se populează cu paturi suprapuse ale unui dormitor de cazarmă. De altfel, Andrei Şerban vorbeşte în caietul program despre similitudinea care există între povestea Luciei şi cea a lui Woyzeck, cele două opere fiind concepute la distanţă de cincisprezece ani (Lucia în 1835 şi Woyzeck în 1820; Sir Walter Scott a publicat Mireasa din Lammermoor în 1819). Datele foarte apropiate ale apariţiei pot conduce la ideea unei contagiuni între istorii.
          Victimă a fratelui, Lucia este monedă de schimb pusă în slujba salvării de la faliment a familiei. Pentru a o constrînge la căsătoria nedorită, este mereu exhibat portretul mamei. Misivele lui Edgardo sînt interceptate. În schimbul lor Enrico, îi aduce dovada, falsă, a infidelităţii acestuia: o scrisoare mincinoasă, ticluită de el şi de diabolicul său scutier. La complot participă însuşi duhovnicul ei, părintele Ricardo. Într una dintre scene, cei trei încheie un legămînt de onoare întru înfrîngerea tinerei: biserica şi armata şi au dat mîna. Printr un gest demonstrativ, Ricardo îi întinde surorii lui scrisoarea incriminatoare înfiptă în baionetă. Pumnalul a fost înfipt pînă la plăsele în inima Luciei. Legată de un scaun semănînd cu acela al condamnaţilor la moarte prin electrocutare, este sedată de asistente sîrguincioase. Apoi subrete aduc găteala pentru mireasă. Lucia este îmbrăcată, obrajii îi sînt mînjiţi cu roşu sîngeriu şi pleoapele cu verde crud: arată ca o păpuşă cu cap de porţelan, vopsită ţipător. Toate personajele au feţele fardate în alb, cu excepţia Luciei. Ea este singura pură, sinceră, arătîndu se în lumina adevărată. Sau poate că întreaga ei viaţă a fost un lung coşmar, bîntuit de fiinţe fantomatice.
          Buchetul de mireasă are un aer mortuar, cum mortuare sînt şi ghirlandele ce împodobesc faţa de masă. Printr un gest curajos, fratele iubitor, ajutat de loialul său aghiotant, o obligă să semneze actul de căsătorie. Unul dintre cele două spaliere înalte coboară, formînd o scară înclinată pe care va descinde, ţanţoş ca un păun, mirele. Este însoţit de trei secundanţi încărcaţi cu genţi şi saci plini cu bani. Plata miresei. Pe celălalt spalier înclinat – cele două formînd o cruce în formă de X, simbol al supliciului Luciei, sfîşiată între datorie şi iubire (iată că sfîrtecarea acelei legături, care a pecetluit logodna celor doi tineri, nu este deloc întîmplătoare) – coboară Edgardo. Blestemul lui va pătrunde, ca un nou pumnal în inima, şi aşa rănită de moarte, a iubitei lui. Oaspeţii poftiţi la ospăţ îşi ocupă locurile la balcon, îmbrăcaţi după moda începutului de secol XX (costumele: Lia Manţoc): femeile poartă rochii sofisticate extrem de elegante şi pălării ingenioase, lungi şiraguri de perle, brăţări, mănuşi pînă la cot, iar bărbaţii sînt costumaţi sobru, în negru, cu meloane. Ei aruncă confetti şi prind baloane viu colorate de balustrada metalică. Arturo îi dăruieşte Luciei un colier din diamante, pe care, mai întîi, îl expune ca un geambaş spre a fi admirat şi evaluat. În explozia de veselie, mişcare, culoare, Lucia este condusă de mire în cortul nupţial. La scurt timp după asta, părintele Ricardo aduce vestea înfăptuirii crimei: Lucia şi a înjunghiat soţul într un acces de demenţă, iar acum e liberă să moară. De altfel, moartea e o urmare firească a nenumăratelor cazne sufleteşti la care a fost supusă. Aria nebuniei, punct nodal al operei şi severă piatră de încercare pentru orice soprană, a fost nu doar interpretată, ci şi jucată minunat de cele două cîntăreţe actriţe, ele etalîndu şi măiestria din poziţii cu totul neobişnuite în operă. O performanţă asemănătoare am mai văzut la Anna Netrebko în Manon de Jules Massenet, la Staatsoper din Viena, sau la Danielle de Niese, interpreta Titaniei din Visul unei nopţi de vară de Benjamin Britten, la Opera din Chicago. Erau îndrumate tot de Andrei Şerban. De altfel, întreaga distribuţie a răspuns extraordinar la aceste solicitări fizice, transformînd opera, aşa cum o vede regizorul – care se revendică de la teoria lui Wagner –, într un spectacol total. Dar pentru ca acest lucru să se întîmple, e nevoie ca totul să vină din interior, din trăirea intensă a ceea ce se rosteşte. Şi atunci, în privirea Luciei se va putea citi spaima unei căprioare hăituite de vînători hămesiţi; sau în liniştea gesturilor lui Enrico se va putea sesiza un vulcan de sentimente cu greu ţinute în frîu, ameninţător şi gata să izbucnească. Liniştea lui va fi mult mai înspăimîntătoare, violenţa mult mai adevărată şi mai periculoasă.
           În ultimul act, corpul Luciei este adus pe catafalc. Din diferite locuri ale spaţiului scenic, ies, una după alta, mai multe mirese, năpădind mintea lui Edgardo, aflat acum în cripta părinţilor: o construcţie piramidală din lemn răsucindu se în jurul propriei axe. Fantomele mirese închid porţile masive din fier. Este ca şi cum morţii ar fi aşezaţi fiecare în lăcaşurile metalice dintr o morgă; acum Edgardo nu mai are a se confrunta decît cu stafia iubitei lui.
          Lucia, în interpretarea Lăcrămioarei-Maria Hrubaru Roată, este de o mobilitate ieşită din comun (urmare firească a intensei preparări din urmă cu doi ani pentru Indiile şi Troienele). Foarte agilă, ea urcă pe meterezele castelului, se prăvăleşte pe dalele de piatră sau se afundă în mormanul de cîlţi. Cealaltă Lucia, a Dianei Ţugui, este mai molatecă, puţin mai ezitantă în a se arunca în avalanşa frenetică de mişcări foarte dificile. În interpretarea lui Florin Guzgă, Edgardo are forţa, eleganţa şi nobleţea Domnului Ravenswoodului. Călin Brătescu (iubitul Luciei din a doua distribuţie) conferă rolului supleţea unei interpretări nuanţate. Jean Kristof Bouton şi Adrian Mărcan sînt doi Enrico foarte diferiţi: primul extrem de temperamental, cel de al doilea, mai temperat, cîştigă în subtilitate. Octavian Dumitru, în rolul preotului Raimondo, conferă doza potrivită de ticăloşie care se insinuează în relaţia lui cu Lucia. Alexandru Savin şi Tiberiu Rusu sînt doi Normanno lipsiţi de scrupule, cruzi, diabolici. Cît despre cei doi miri Arturo, interpretaţi de Andrei Apreotesei şi Andrei Fermeşanu, au alura unor păuni mîndri, etalîndu şi orgolioşi bogăţiile. Alicia, în interpretarea Mariei Macsim Nicoară şi a Laurei Magdalena Scripcaru, este confidenta umbră, spionînd toate mişcările Luciei. 
          Vlad Iftincă, dirijor asistent la Metropolitan Opera din New York, este un spectacol în sine. Îl urmăream cu încîntare baletînd, cîntînd, şoptind libretul interpreţilor, cu alte cuvinte, angajîndu se total într un spectacol de operă total.
          Nimic nu poate fi mai minunat – mereu o afirmă Andrei Şerban – ca un cîntăreţ de operă să fie totodată şi actor, care să exprime prin atitudine corporală, mimică, gestică ceea ce cuvintele spun. Atunci ceva foarte înalt este atins şi simţi cum aerul vibrează.

Eugenia Sarvari

Andrei Şerban la Opera din Iaşi

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)