„Preţul plătit pentru a fi viu“

Ileana Mălăncioiu

          Aurel Pantea e un poet a cărui viziune e înrudită cu a lui Bacovia din etapa tîrzie, în care exprimarea de sine devine din ce în ce mai simplificată, tinzînd să atingă limita. În cartea sa intitulată Sfîrşitul continuu, Ion Caraion considera exprimarea nudă din această etapă de o autenticitate necruţătoare, şi implicit de o valoare cel puţin la fel de mare ca a poemelor din volumele Plumb şi Scîntei galbene. E greu de spus dacă avea sau nu avea dreptate. Receptarea lui Bacovia n a fost uşoară, iar peste ultima etapă a creaţiei sale continuă să se treacă în viteză şi la ora actuală, cînd bacovianismul este în floare. Faptul că Aurel Pantea pleacă de la acest Bacovia nespectaculos, în opinia mea merită o atenţie în plus. Fiindcă, aşa cum contată Al. Cistelecan (care la ora actuală e unul din cei mai buni critici de poezie), el scrie chiar dinăuntrul senzaţiei de neantificare, la capătul căreia se află o rugăciune: stau în trupul meu ca într un abis, fiecare cuvînt se adînceşte/ că văd mişcînd timpul şi moartea, mîinele mele sînt întunecare,/ Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria mi groapă / aş purta o, în el, limbajul se întîlneşte cu sine şi înnebuneşte (pag. 15), Dacă pe unii dintre cei mai mari poeţi nimicitorul (identificat cu timpul care acţionează ca un virus, şi implicit cu sfîrşitul continuu) îi face să se lepede de Dumnezeu, pe Aurel Pantea (mă refer la volumul Nimicitorul, Floreşti-Cluj: Limes, 2012) îl determină să încerce să se apropie de El: Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urît şi agresiv, şi chiar este violent/ şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar/ aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,/ în ele locuieşte nimicul sau ceva atît de dezinteresat de semnificaţie,/ încît seamănă cu nimicul, dar El îmi iubeşte nimicul,/ cu asta m a dat întotdeauna gata, El ştie că nimicul meu/ e sămînţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut (pag. 21, 22). Cel care îl vede pe Dumnezeu făcut după chipul şi asemănarea sa în cele din urmă îşi vede şi inima, aşa cum este ea în realitate: Azi mi am văzut inima, bătea de tare departe,/ parcă nu era inima mea, alături, lîngă un aparat sofisticat,/ doctoriţa cu ochi albaştri m a lăsat să ascult o clipă/ ritmurile ei, am auzit mari şuvoaie şi un şuier,/ se zbătea timpul în fluvii mari, chiar aşa ar fi,/ a spus doctoriţa, dacă ne am afla în mijlocul ei,/ de s ar întoarce fiecare în inima lui, ar vedea subteranele/ de unde vine nimicitorul (pag. 34). Obsesia nimicitorului nu este a unui sinucigaş, ci dimpotrivă. A unui om pentru care moartea e răul suprem. Acest lucru e mai evident decît oriunde într un poem foarte frumos despre dragoste (dedicat lui Mihai Şora), din care citez: iubirile vin din pribegii îndelungi, poartă/ urmele refuzurilor, mulţi adorm/ lîngă crima săvîrşită, şi totuşi/ nu lăsa nici o şansă morţii să se nască,// timpul viu îşi arată durerea mare,/ din cei plecaţi se înalţă priviri ce au înţeles totul,/ preţul plătit pentru a fi viu se transmite mai departe,/ mai departe, şi totuşi/ nu lăsa nici o şansă morţii să se nască (pag. 38). Volumul de faţă conţine şi momente de împăcare cu timpul, care, cu sau fără voia noastră, curge şi ia cu el tot ce i şade în cale: ziua e pe sfîrşite, dar din sfîrşiturile ei,/ nici unul, din cîţi au plecat,/ nu se mai întoarce. Desigur s au rătăcit,/ se spune, desigur, s au rătăcit,/ dar unii spun că cei plecaţi au găsit calea (pag. 37).
          Nu pot încheia această pledoarie pentru volumul lui Aurel Pantea fără a cita în întregime unul din cele mai bune poeme din el.

Moartea pentru Tine, Doamne Isuse Hristoase,
e o chestiune clasată, face parte din inventarul problemelor
rezolvate. Înainte de a cunoaşte febrele ei, sudoarea de sînge,
pe care Tu ai cunoscut o, eu Te iubesc, Doamne,
şi cu partea din mine ce va muri, cu stratul gros de umanitate,
cu omul din mine ce se va sfîrşi. Sunt sediul Tău precar,
Mîntuitorule, păcatul a construit în mine multe
fortăreţe, în fiecare din acestea eu sunt soldat împotriva Ta,
în fiecare, voi muri luptîndu mă cu Tine, nu întreb,
dar îmi pun problema nimicirii, ce se va întîmpla, Doamne,
cu partea din mine care Te iubeşte şi va cunoaşte nimicirea,
şi totul mi e foarte aproape,
Doamne, sunt aproape bătrîn
şi încă n am învăţat să mor,
arta asta nu e niciodată desăvîrşită.
(pag. 44)

Cam atît, despre textele din acest volum, care, în pofida faptului că se intitulează Nimicitorul, nu vorbeşte despre o catastrofă ori despre apocalipsă, ci despre curgerea timpului care acţionează ca un virus împotriva căruia nu e nimic de făcut.
          Ar mai fi de subliniat faptul că Aurel Pantea face parte dintre puţinii poeţi a căror cotă a crescut în ultimii ani în mod simţitor. În primul rând datorită faptului că poemele sale nu au fost tributare nici vremurilor prin care am trecut, nici modelor literare. Apoi pentru că, privit prin grila unor critici tineri talentaţi şi fără prejudecăţi, a ieşit mai bine decît mulţi dintre cei promovaţi în mod excesiv, din motive extraliterare.

Ileana Mălăncioiu

„Preţul plătit pentru a fi viu“ (Aurel Pantea, Nimicitorul, Floreşti-Cluj: Limes, 2012)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)