Un „roman artizanal“

Gelu Ionescu

          Negustorul de începuturi de roman este titlul pe care Matei Vişniec l a dat relativ recentei sale cărţi (2013), subintitulată roman caleidoscopic; titlu destul de neinspirat (doi de în cinci cuvinte), dar făcînd cu ochiul, complice, literatorilor – nu prea cred că şi marelui public. Cît despre caleidoscopic, caracterizarea propusă de autor mi se pare, pînă la urmă, chiar inspirată; bănuiesc că ea ar fi, oarecum, un substitut al unui mai probabil Patch Novel – avantajele literaturii Patch (cuvînt cu mare capacitate de asociere consemnată în micul dar importantul capitol 53) putînd fi verificate chiar în romanul de faţă. Pe urmă, nu ar suna prea bine o traducere mot à mot: roman făcut din petice, sau peticit… sau cîrpit! De altfel, autorul (mai mult ipocrit decît prudent) îşi ia toate precauţiile la final (şi nu numai), autocaracterizîndu şi romanul ca fiind „dezlînat… fără conflict… fără deznodămînt“, ca să taie macaroana criticilor „la fel de imbecili ca şi porumbeii“ (p. 374). E ultima precauţie dintr un şir mai lung de scuze, fente, autominimalizări sau preîntîmpinări de posibile sau probabile obiecţii sau nedumeriri; de fapt, toate aceste gesticulaţii simpatice şi cochete ţin de un topos al unui anumit tip de atitudine faţă de textul comis: acela în care autorul îşi formulează singur criticile posibile, nu atît pentru a preîntîmpina gunguritul criticilor porumbei, cît spre a face pe cititor să aprecieze şi mai mult luciditatea hipercritică a autorului, la nevoie pocăinţa lui... Este pur şi simplu o variantă a ceea ce se numeşte toposul (falsei) modestii. Vişniec merge atît de departe, încît îşi denunţă chiar şi „stilul vraişte“, „mlaştina textuală“; ca să revin, toposul acesta e vechi din Antichitate, dar nu mi dau seama dacă această „afectare“ mai e şi astăzi destul eficace (a se vedea E. R. Curtius, Literatura europeană şi Evul Mediu latin – un „monument“ la umbra căruia ar putea creşte multe şi frumoase plante postmoderne...). Nu e mai puţin adevărat că Matei Vişniec este un autor care ştie bine ce este literatura – mai ales cea pentru care a optat –, că spiritul său critic e remarcabil, chiar şi după ce a trecut prin „mlaştina“ atîtor premii internaţionale, prin reprezentarea pieselor sale pe multe scene europene, prin traducerea teatrului său, mai ales (despre care mi am permis să emit judecăţi elogioase într un text de acum cîţiva ani, situîndu l ca dramaturg între cei mai importanţi ai literaturii noastre), în multe limbi pe care ni le aminteşte, cu o firească mîndrie.
          Făcînd o mică trecere în revistă a „materiilor“ romanului de faţă, e de specificat că sîntem puşi în situaţia de a urmări mai (prea) multe fire narative, unele sucite din fuiorul persoanei a treia naratoare, altele preferînd persoana întîia, care, frecvent, ni se adresează chiar direct, silindu ne să devenim complicii ei, aşa cum se întîmplă şi în teatru în aparteuri: o „captaţie a bunăvoinţei“, cum se spune pe... latineşte, cu care mergi la sigur. Practicat, uneori, este şi amestecul timpurilor verbale: ştiam că Matei Vişniec e un instrumentist virtuoz...
          Firele, aşadar: unul e povestirea succintă a naratorului care îşi întîlneşte preopinentul, adică ipoteticul negustor menţionat de titlu, la Paris (unde autorul trăieşte – ceea ce se vede din diverse referinţe locative, dar şi din culturale, ca să zic aşa, trimiteri la opiniile unor cunoscuţi eseişti băştinaşi, cum ar fi Michel Onfray, Régis Debray sau Jean François Kahn – pe care şi eu l am admirat de multe ori în emisiuni TV pentru extraordinara sa virtuozitate de a susţine atît idei dintre cele mai subtile şi inteligente, cît şi altele total idioate; şi, pentru a rămîne în paranteză, zic că e salutar că există scriitori români pentru care oraşul occidental e trăit în rutina naturaleţii, căci, îndeobşte, cei mai mulţi dintre „călătoriţi“ se simt presaţi de obligaţia de a „reflecta“ la „genius loci“, astfel emiţînd platitudini gustate, probabil, de cititorii sedentari din Focşani). Negustorul de începuturi se numeşte Guy Courtois, locuind în pasajul Verdeau din capitala Franţei, unde şi vieţuieşte autorul; cu acest Courtois naratorul începe un roman epistolar – nu avea cum lipsi tocmai speţa epistolarului din caleidoscopic... (Ştiind că Vişniec întinde destule curse pentru „criticii porumbei“, m am uitat pe internet şi am descoperit, dezamăgit, că Guy Curtois nu este o celebritate literară – e numele unui cunoscut neoropsihiatru care nu ne interesează; în schimb, am găsit pe planul oraşului lumină pasajul Verdeau; dacă e şi o librărie cu acelaşi nume, la care ne trimite naratorul, nu am mai putut verifica: un prieten pe care l am rugat să o caute m a cam repezit.) Corespondenţa cu G. C. este destul de stufoasă şi foarte plină de mici capcane sau jocuri de a literatura care nu au cum scăpa cititorului; pe mine unele m au amuzat, pe altele le am găsit subtil inutile.
          Alt fir este romanul pe care tot naratorul îl scrie: un SF care evoluează încetişor, dar sigur spre horror: personajul X se trezeşte într o bună dimineaţă, precis la ora 6 şi 37 de minute, într un oraş în care a rămas singura fiinţă vie. Matei Vişniec dezvoltă situaţia, ca un adevărat virtuoz al crescendoului teatral şi ca observator ingenios, extrem de concentrat al parcelei de lume pe care o „vede“ intrînd în romanul său.
          Al treilea fir – dar riscul să te încurci în numerotare pare bine calculat de autor – ar fi istorisirea, din nou la persoana întîia, a vieţii şi succeselor unui ipotetic frate mai mare al naratorului, cu numele predestinat de Victor. Pagini excelente, un portret de virtuozitate ironică: Victor e condus din succes în succes, din imitaţie în imitaţie, sub zodia superadmiraţiei materne pînă în America trimfătoare, unde i ar fi locul. Dar cu relatarea, către finalul romanului, a unui coşmar făcut de prea adaptatul, prea fericitul frate, „cariera“ victoriosului se mai relativizează. Vişniec atinge în acest episod pseudofamilial un sindrom social la care deseori am reflectat: e ceea ce eu numesc „sindromul de supraadaptare“ al unor emigranţi români care, deşi au reuşit foarte bine, se străduiesc, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai înaltă, să facă toate gesturile tipice ale băştinaşilor, deloc obligatorii şi total inutile, de altfel. De pildă, un amic din Elveţia – eminent profesionist şi chiar devenit prosper economiceşte – se chinuie de zeci de ani să şi cultive în eleganta sa curte o mică grădină de zarzavaturi: ca să semene întru totul cu vecinii săi, ţărani elveţieni. Şi veghează cu maximă vigilenţă ca nu cumva să fie auzit că vorbeşte o altă limbă pe lîngă franceza lui, altfel plină de clişee şi convenţionalisme, ajutată şi de o inevitabilă pronunţie valahă.
          Vine rîndul poeziilor scrise pentru o muză, „infinita domnişoară“ Ri („vă interzic să mă visaţi goală!“), prezentă cînd ca personaj fermecător-erotic-complice, cu „înscenarea“ căutărilor de „începuturi“ romaneşti, cînd numai ca „fiinţă de hîrtie“ – Matei Vişniec a început ca poet şi versurile pentru misterioasa Ri sînt plăcute de citit, fac un contrapunct fericit cu proza.
          Apoi, ar fi de numărat şi istoria vieţii publice şi mai ales secrete a librarului Bernard – unul dintre protagoniştii ce „joacă“ pe mai multele planuri în care rişti să te încurci. Punctul maxim al prezenţei sale în caleidoscopic este cu totul livresca povestire a repetatelor călătorii de sfîrşit al săptămînii, timp de 41 de ani, la Trouville, unde ocupă – ca un personaj ce se respectă din literatura ţării gazdă – aceeaşi cameră, la acelaşi hotel; unde se instalează invariabil în faţa ferestrei cu privire la mare şi bate (la vechea sa maşină de scris Corona) nenumărate începuturi de roman, într o frenezie care sfîrşeşte, foaie de foaie, la coşul de gunoi. Nu cumva să vă scape stratagema transferului de identităţi…
          Nu aveau cum lipsi visele; cu diverse prilejuri şi conjuncturi, ne sînt povestite destule – de altfel, prin ele se leagă şi unele fire de altele. Ceea ce e de remarcat – din nou inteligenţa literară a autorului îţi face plăcere – este că aceste vise chiar au fost... visate! Pentru că, de cînd citesc literatură, diferenţa între visele relatate aşa cum chiar au fost... visate şi cele inventate de scriitor este frapantă şi în cu totul dezavantaj pentru cele exclusiv fantastice, literare, indiferent de calitatea literară a „invenţiilor“ pe care le pun în circuit scriitori dintre cei mai mari. Acestea sînt, evident, „artificiale“ – ajunge să citeşti relatarea viselor făcută de cunoscuţii şi celebrii analişti (Freud, Jung), pentru a constata „falsul“ literar al altora. La Vişniec visele sunt... vise. Însă el e mai puţin convingător cînd caută să ne convingă că „visele sînt expresia frustrărilor noastre“ şi că ele sînt... repartizate suferindului de un Mare Torţionar (?); sau cînd emite ipoteza unui iniţial Turn Babel al viselor. Mă rog! Cum ar arăta viaţa noastră dacă am avea libertatea de a visa ce vrem (p. 134) – iată o concluzie care mi se pare cam puerilă. Freud zicea că visele sînt expresia unei dorinţe... iar chestia cu Torţionarul vine de undeva de unde nu ghicesc.
          Mai departe: pe fundalul discret parizian îşi fac apariţia cîteva scene româneşti venind din amintirile de tinereţe ale lui Matei Vişniec însuşi, dar mai ales din „vîna“ sa ironică: aşa, o misterioasă Cafenea a timizilor nu mai e de găsit între străzile bucureştene, cam la fel cum se întîmpla în Eliade, La ţigănci. Vine apoi memorabila amintire a emoţiilor debutanţilor literari optzecişti de la bine cunoscutul Cenaclu de Luni, resimţite la pătrunderea în sanctuarul ridicol al fostului restaurant de la Uniunea Scriitorilor, populat de personaje reale. Vine apoi o straşnică satiră la adresa obsesiei literar naţionale privitoare la absenţa unui român de pe lista laureaţilor Premiului Nobel – „Conspiraţia“! Şi, în fine, nu mai puţin ironicul capitol 64, în care scriitorii noştri declară, în consecinţa acestei omisiuni dureroase (dar şi în conformitate cu diversele „complexe“ literare naţionale), o grevă a tăcerii pe timp de un an, uimind Europa şi astfel cucerind notorietatea după care breasla tînjea.
          Cum îi place să se joace cu literatura, Matei Vişniec mai începe şi alte cîteva romane, lăsînd să se întrevadă culisele inspiraţiei: filme americane din grădina lui Hitchcock – invazie de arici pe o şosea fără capăt, o alta de porumbei în mansarda cu un cadavru... Pînă la urmă sînt însă prea multe, revii să cauţi începuturile ca să poţi lega şirul – şi amuzamentul sau complicitatea livrescă începe să obosească şi să te obosească. Toată istoria dialogului cu computerul care începe să ţi scrie romanul e chiar fastidioasă: finalmente, sîntem avertizaţi că a început era romanului industrial, s a sfîrşit cea a romanului artizanal. Cum e cel de faţă.
          În final, ca totul să nu pară prea superficial, dar nici întru totul serios, apare şi o listă cu problemele grave ale umanităţii de azi, o numărătoare – sînt peste 30 – lista o face portarul de bloc de la Paris, monsieur Busbib, un demn urmaş al conciergelor care au trecut cu demnitate gureşă prin literatura franceză. Lista e completă, şi chiar aşa cum e transcrisă – şi mai ales de cine e făcută – e cu mult mai înfricoşătoare decît perspectiva de a începe să consumăm romane industriale; sîntem introduşi în actualitatea mondială – de la încălzirea planetei la războiul din Orientul Apropiat: am dubii că cititorul nostru e prea tulburat – „i se cam rupe“, ca să l citez pe autor.
          Romanul lui Matei Vişniec place prin calităţile pe care autorul le a demonstrat şi altă dată: inteligenţă artistică, mare ingeniozitate, gust al ironiei şi autoironiei, un bine stăpînit „organ“ de exprimare – şi fără excesele pitorescului care pîndesc nesmintit literele naţionale. Foarte sigur pe sine, cultivat, favorizînd complicităţile cu literatura şi filmul, cu tot felul de exerciţii de virtuozitate în arta bricolajului – majoritatea reuşite –, Matei Vişniec ştie căile de acces spre alte literaturi, le cultivă cu succes, dacă ne luăm după lista traducerilor de care scrierile lui se bucură. Şi pe bună dreptate. Nu cred însă că Negustorul... e chiar o semnificativă reuşită, pentru simplul motiv că jocul cu literatura e excesiv şi dezorientant. Nu obişnuiesc să fac recomandări – de altfel, venite de la critici (porumbei, gîşte sau vultani) au mai întotdeauna efectul contrar –, dar cred că renunţarea la un număr de… fire şi la titlu ar lumina mai bine caleidoscopul. (Imprudent, îmi iau totuşi acest risc ornitologic.)

Gelu Ionescu

Un „roman artizanal“ (Matei Vişniec, Negustorul de începuturi de roman. 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)