În orizontul lecturii

Iulian Boldea

          Cunoaşterea riguroasă a conceptelor, ,,ordinea, fidelitatea, solidaritatea şi ataşamentul la valorile tradiţionale şi naţionale“ (C. Stănescu), disciplina teoretică, rigoarea analizelor, convocarea unor resurse metodologice adecvate sunt, sintetic spus, calităţile criticii lui Ion Vlad. Cărţile sale (Între analiză şi sinteză, Descoperirea operei, Convergenţe: Concepte şi alternative ale lecturii, Povestirea: Destinul unei structuri epice, Lecturi constructive, Lectura – un eveniment al cunoaşterii, „Cărţile“ lui Mihail Sadoveanu, Lectura romanului, Pavel Dan: Zborul frânt al unui destin, Lectura prozei, Aventura formelor: Geneza şi metamorfoza „genurilor“, În labirintul lecturii, Romanul universurilor crepusculare, Orizonturile lecturii) impun printr-o comprehensiune subtilă a textului şi contextului operelor literare, demonstrând pasiune a interpretării şi luciditate metodologică. Primele cărţi (Între analiză şi sinteză şi Descoperirea operei) sugerează un interes dominant faţă de conceptualizare, faţă de sistematizările teoriei literare, sau spre orizontul sintezei, autorul subliniind, în fond, complementaritatea esenţială între critica literară şi teoria literaturii:

Critica literară se înfăţişează azi îndeosebi ca un corespondent al teoriei literare, ataşându-şi argumentele semanticii structuraliste, ale sociologiei literare, ale psihologiei artei etc., impresia fiind de cercetare complexă, proteică, ambiţionând să epuizeze nu numai aspectele structurale ale operei, ci şi procese imanente actului creator.

Opţiunea pentru o lectură semiotică, asumată în mod premeditat, redă, în fond, specificul intim al operei literare, structurând o „gramatică“ a textului capabilă să descifreze relieful său intim, particular:

Elementul distinct şi specific pentru literatură devenind imensa deschidere în planul semnificaţiilor, sfera conotaţiilor îşi păstrează, nealterată, dimensiunile inepuizabile, iar creaţia/opera îşi revelează, de fiecare dată, disponibilităţile deschiderii prin relaţia semnificant-semnificat, relaţia unde posibilităţile lecturii, interpretării asociaţiilor de elemente etc. sunt nelimitate.

Pentru Ion Vlad, lectura, ca fundamentală „aventură a cunoaşterii“, sintetizează capacitatea fiinţei umane de a decodifica dinamica textului literar, cu polifonia sa semantică inepuizabilă. De aici rezultă, desigur, şi fascinaţia grilei semiotice, în măsura în care, „recitind, recunoscând invarianţii textului, metodele acestuia, opera îi apare semioticianului drept un univers coerent, având o gramatică proprie şi o unitate determinată compoziţional“. Atent la aventurile formelor literare, criticul e adeptul unei perspective interdisciplinare, fundamentată pe echilibrul între analiză şi sinteză, între deschiderea spre orizontul teoretic şi investigaţia hermeneutică. Pentru Ion Vlad, teoria literară s-a transformat, astfel, într-o „teorie a formelor, a morfologiei lor, un studiu de poetică ce ambiţionează să determine şi să explice mecanismele cauzale ale unor fenomene acceptate de cele mai multe ori tale quale“. Deloc întâmplător, în acest context, criticul consideră că „explicarea, examinarea şi cercetarea într-un excurs riguros şi totodată nuanţat sunt posibile numai din unghiul înţelegerii concertate şi exacte a categoriilor interne ale formelor“.
          Desigur, în cadrul acestui repertoriu al formelor literare, narativitatea ocupă o poziţie privilegiată, criticul ilustrând „preeminenţa formelor narative şi pentru eternitatea acestei ipostaze umane: homo narrativus“. O carte de referinţă este Aventura formelor: Geneza şi metamorfoza „genurilor“ (1996), în care sunt sintetizate reflecţiile Profesorului asupra teoriei formelor literare, dintr-o perspectivă multidisciplinară (semiotică, poetică, textologică), cu o atenţie sporită la deplasările de interes şi de funcţionalitate din orizontul teoriei literaturii. Repudiind unele concepte anchilozate (gen, specie literară), Ion Vlad optează pentru conceptul de „formă“ literară, mult mai adecvat pentru a înregistra mutaţiile, metamorfozele şi avatarurile literaturii. Un astfel de concept nu poate fi delimitat de exigenţele unei poetici diacronice, capabilă să formuleze o directivă „generală a poeticii istorice în problema formelor văzute drept categorii generale, expresie a unor atitudini fundamentale, ontologic şi gnoseologic vorbind“. Capitolele ce articulează arhitectura cărţii (Prolegomene. Argumente şi metode, Mai veche decât Universalele, Argumentul Cărţilor, Reîntoarcere la sursele originare, „Instituţia“ formelor şi În căutarea arhetipului) sunt, în fond, trepte ale unei demonstraţii riguroase, în care se regăsesc principii, concepte, opere literare, parcurse prin grila unor cercetări de referinţă ce validează teoria formelor literare. Sunt invocate, astfel, nume precum Emil Staiger, M. Bahtin, Roland Barthes, Wayne C. Booth, Claude Brémond, Umberto Eco, Northrop Frye, Gérard Genette, Kate Hamburger, Julia Kristeva, Milan Kundera, Philippe Lejeune, V. I. Propp, Tzvetan Todorov, sau, dintre teoreticienii români, G. Călinescu, P. Constantinescu, Mircea Eliade, Adrian Marino, Irina Mavrodin, Marin Mincu, Liviu Petrescu ş.a. Poetica formelor, pe care o propune Ion Vlad, se legitimează, aşadar, prin nevoia autentificării literaturii ca devenire, ca set de metamorfoze simbolice şi formale ce contrazice tradiţionala sedimentare tipologică ternară a genurilor literare.
          O altă carte exemplară despre rosturile şi resorturile lecturii este În labirintul lecturii (1999). În preambulul cărţii, Ion Vlad precizează că aceste pagini „au însemnat lecturi, texte puse sub semnul emblematic al spectacolului interpretării teoretice şi critice“. Regăsim în aceste precizări preliminare şi o profesiune de credinţă a criticului şi teoreticianului care „crede cu tărie în valoarea indeniabilă a Lecturii, univers plural al meditaţiei, al plăcerii şi fascinaţiei pentru marea Bibliotecă a literaturii“. Capitolele cu amprentă teoretică mai pronunţată (În căutarea cărţii absolute, Teorie literară şi poetică) şi cele fundamentate pe exigenţa interpretării aplicate (În labirintul lecturilor, „Labirintul singurătăţii“, Meditaţie şi istorie, „Însemnele“ memoriei) stau sub semnul complementarităţii ideatice şi metodologice. Pledând pentru imperativul himeric al unei borgesiene „cărţi a cărţilor“, ce reiese din „infinite conexiuni, din invocarea marilor cărţi ale lumii, din amintirea lor, care provoacă un sistem (orizonturi de aşteptare) de corespondenţe, de asocieri neaşteptate, de analogii şi de nesfârşite întâlniri în spaţiul privilegiat al Bibliotecii“, criticul îşi asumă condiţia hermeneutului care trebuie să releve semnificaţiile şi valoarea textului, favorizând valenţele unei lecturi exemplare, fascinată de orizontul inepuizabil al litera-
rităţii: „A crede în fascinanta lume a Ficţiunii, a spori lumile gândirii prin mirajul povestirii (nuvelei) reprezintă una din cele mai strălucite manifestări ale spiritului, manifestare valabilă pentru toate treptele devenirii umanităţii. Este, cred, sensul Cărţii şi raţiunea de a fi a lecturii“.
          Consistente, sub raport ideatic, sunt aprecierile criticului din Romanul universurilor crepusculare cu privire la soluţiile epice ale romanului de esenţă eseistică, ale prozei ce stă sub semnul tutelar al reflexivităţii: „O nouă paradigmă se statuează: ea profesează polivocitatea şi polifonia narativă, convergenţa şi interferenţele de tipuri de discurs: eseul, comentariul reflexiv, versul, song-ul, disertaţiile concentrate (eseistic) pe câteva motive existenţiale“ sau:

Formula de roman-reflexiv (roman-eseu) refuză monotonia sau discursul monocord; realitatea e că formele romanului surprind prin soluţiile inedite, infiltrate în discursul romanesc: digresiunea, spaţiul analitic, punerea în abis, focalizarea şi autoreferenţialitatea, song-ul, jocul alternării modalităţilor, jocul figurilor şi al măştilor, pseudobiografiile şi incizia în una dintre dominantele existenţiale ale personajelor, anamorfozele.

Este foarte semnificativ faptul că Ion Vlad subliniază beneficiile acelui tip de proză care îşi asumă intelectualizarea, forţa meditaţiei sau regimul lucidităţii sans rivages:

De la Thomas Mann sau de la Heinrich Mann, şi prin Robert Musil şi Hermann Broch, literatura a redescoperit raţiunea de a fi a meditaţiei şi a unei înalte şi profunde intelectualizări a scrisului. Fără acestea, adevărurile n-ar fi putut fi rostite cu o atât de dramatică forţă. Într-o lume atinsă de agenţii răului, în spaţiul şi în timpul unei demonii cuprinse de o frenezie irepresibilă, literatura a avertizat şi a comentat, a statuat regimul lucidităţii reflecţiei pentru ca invarianţii narativi, evenimentul, ipostazele narative, personajele, trama, climaxul acţiunii epice, logica compoziţiei şi instrumentele comentariului (jocul, parodicul, satira, ironia, deriziunea, o inepuizabilă recuzită de semne ale limbajului şi ale artelor non-verbale) să poată atrage atenţia asupra prăbuşirii în neant.

Substanţiale şi riguros articulate, sintezele Profesorului Ion Vlad reprezintă etape esenţiale ale unei aventuri hermeneutice situate „sub semnul protector al lecturii“.

Iulian Boldea

În orizontul lecturii

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)