Recviem în tren (1989-2014)

de Ion Pop

„– Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj, stimate domnule“ –
îmi spuse, după ore lungi de tăcere,
femeia cu care călătoream
în acelaşi compartiment de tren.
„E foarte ciudat, dar simt nevoia să vă mărturisesc,
iată, nu mă mai pot reţine, –
ştiţi, ori de câte ori mă apropiu de un tunel,
mă gândesc la băiatul meu mort.“

(Treceam, într-adevăr, printre dealurile pleşuve,
către tunelul din Valea Florilor.)

„Degeaba l-am rugat, stai acasă, dragule,
nu te pune cu Ăia – însă el nu şi nu,
că nu mai poate, că nu se mai poate,
că vrea să se ducă la Revoluţie.
Voia, zicea,
să schimbe şi el, cât de cât,
lumea.

De te-ndeamnă, da, de te cheamă...

Ieşise în grabă, îmbrăcat destul de sumar,
în plin decembrie,
şi încălţat cu o pereche de adidaşi
primiţi de curând
din Germania Federală – un pachet
de la Tante Else –,
ce teribilă ironie, erau marca «Nike».

L-am aşteptat zadarnic o zi, două, trei,
n-a mai venit, da, da,
a plecat la oaste şi n-a mai venit –

l-am căutat disperată prin câteva spitale,
am dat de el, într-un târziu, zăcea pe ciment
la morgă, ca un câine! (Chiar aşa:
«Ca un câine!» – spusese şi K.)
la Institutul zis Medico-Legal... Căzuse,
am aflat mai apoi,
de pe un fel de baricadă,
pe marele Bulevard. Pasărea cu clonţ de rubin
s-a răzbunat, iată, s-a răzbunat…

Că l-au îngropat cu fanfară şi steag
în proaspătul cimitir al eroilor
ar fi totuşi un fel de consolare,
– oho, şi-ţi va fi mormântu-ncoronat cu flori –
dar mă gândesc, mai ales, că nu-i puţin lucru
că băiatul meu a murit
odată cu nişte manuscrise de Eminescu
din arhiva Bibliotecii Centrale,
aprinse în schimbul de focuri
dintre teroriştii contrarevoluţionari
cocoţaţi tocmai pe acoperişul de vizavi
al Muzeului Naţional de Artă,
şi cei din podul cu manuscrise.
(Atunci a fost străpunsă – am văzut mai apoi
tabloul sfâşiat la o expoziţie –
şi inima Saftei Florăreasa,
din celebra pânză a lui Luchian.)

Iar Ăia, în balconul din faţa scenei,
bine păzit de tancuri,
norocoşi, invulnerabili, de neatins,
– gurile rele spun că ar fi fost ocoliţi,
cu mare grijă, de gloanţe –,
luminaţi, iluminaţi, 
sub focurile de artificii!
Privitori ca la teatru...
Moarte, nu-i aşa, şi transfigurare,
sublimă ilustrare
a legăturii organice dintre viaţă şi artă,
catharsis, milă, groază, –
poate puţin cinic, mă gândesc, totuşi,
însă ducând, să recunoaştem cinstit,
către o finală eliberare.

De-atunci, mă trezesc rostind versuri de neuitat –
despre codrul din care rupi o rămurea şi nu-i pasă,
iar spusa după care nu-i totuna
leu să mori ori câine înlănţuit
îmi dă mereu
un fior nobil şi-nălţător.

Dar nu trece mult şi, slabă cum sunt,
mă îneacă plânsul –,
mă obsedează fără să vreau
şi acea ultimă întrebare –
Şi pentru cine vrei să mori? –
pusă de Demiurg lui Hyperion,
şi urlu, domnule, urlu uitând
toate versurile eterne,
cum urlă un animal. Sunt şi eu, ce vreţi,
o biată femeie slabă...

Iar acum mă simt singură şi pustie,
ca dealurile astea ardelene.
Chiar aşa. Singură şi pustie.
Uitaţi-vă la ele, cât de-ngheţate sunt,
şi vă veţi putea da seama...
Încerc să-l îmbrăţişez mereu în închipuire,
dar simt, credeţi-mă, de fiecare dată,
că îmi dispar mâinile. – Ştiţi ce înseamnă, oare,
să simţi că îţi dispar mâinile ?                 

                      Mă urmăriţi?

Iertare, am devenit, poate, melodramatică,
o iau razna, recurg la cam prea multe
versuri, metafore, comparaţii –
ştiţi, am fost până nu demult
profesoară de Română...

Să vă mai spun doar că, de la o vreme,
mă bântuie şi gândul cumplit
(Iartă-mă, Doamne, Mântuitorul meu!)
că, la a doua a Sa venire,
s-ar putea ca dreptul Judecător,
spărgându-i pecetea mormântului,
să nu mai găsească-n el pentru Înviere
decât nenorociţii ăia de adidaşi,
singurii ce se vor fi dovedit a nu fi
biodegradabili.

                    Veţi crede, probabil, că delirez?

O să intrăm, curând, în întuneric. Unde, unde,
unde vom fi?

Dar uitaţi-vă bine,
veţi vedea în mâinile mele, sunt sigură,
o lumânare încă aprinsă.

Poate că într-o altă călătorie
va mai fi cineva care să observe
că lumânarea continuă să ardă.“

Ion Pop

Recviem în tren (1989-2014)

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)