Surâsul favorabil al zeilor

Maria Cheţan

          Nu l am întâlnit niciodată pe Nicolae Balotă, dar s a întâmplat să îi cunosc generozitatea, atunci când aveam nevoie de lămuriri referitoare la o piesă de teatru a lui Ştefan Aug. Doinaş, lucrare despre care nu găseam referinţe: e vorba despre D’ale Festivalului, piesă aflată în lucru, după mărturisirile autorului ei, în iulie 1953. Deoarece Doinaş nu a publicat ulterior această comedie, nici nu a revenit cu precizări despre soarta ei (dacă a rămas în stadiul de proiect ori a fost finalizată), am apelat, prin intermediul familiei Regman, la bunăvoinţa domnului Nicolae Balotă, întrebându l, printre altele, dacă are informaţii despre această operă, iar răspunsul dânsului, din 1 februarie 2013, a adus precizări: „Da, după câte îmi amintesc, Doinaş a scris această comedie în 1953 la Hălmagiu. Piesa satirică a fost inspirată de Festivalul Mondial al Tineretului care s a desfăşurat cu mare pompă în acel an la Bucureşti şi pentru care a suferit o ţară întreagă de foame un timp (pentru mulţi acest timp a durat vreo patruzeci de ani şi mai bine)“. Pentru aceste lămuriri şi pentru altele, rândurile care urmează se vor un modest şi prea tardiv gest de mulţumire.
          Membrii Cercului Literar de la Sibiu s au portretizat ori s au caracterizat reciproc în memorii, jurnale, mărturisiri, cărţi de evocare a trecutului cerchist comun, lăsând pagini literare deosebit de valoroase ca document literar ori din punct de vedere artistic, exemple foarte cunoscute în acest sens fiind Un roman epistolar (corespondenţa I. Negoiţescu – Radu Stanca), Caietul albastru (Nicolae Balotă), Evocări (Ştefan Aug. Doinaş), Templul memoriei: Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Emil Şimăndan, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (I. D. Sîrbu) sau Cartea prietenilor mei (Deliu Petroiu), cărora li se adaugă fragmentele risipite în interviurile ori articolele din periodice.
          Câteva portrete pe care Nicolae Balotă le conturează unor prieteni cerchişti încă din anul 1955 au pregnanţă caracterologică şi surprind prin complexitatea lor; spre exemplu, în ce l priveşte pe Radu Stanca („acest Ariel, insesizabil ca un duh aerian, imaginativ, subtil, spiritual“1 ), i se pare că totul în jurul lui este minat, este şubred, în ciuda familiei frumoase (soţia şi copilul) pe care acesta o are, a clanului Stanca ce este lângă el cu solidaritate fraternă, a slujbei, a existenţei asigurate şi a faptului că a început să publice, iar temerile pe care şi le exprimă merg în sensul că Radu Stanca va rămâne doar un precursor al doritului teatru Euphorion prin care se urmărea întemeierea unei alte epoci în cultura noastră2.  
          Însă la capitolul „precursori“, în viziunea lui Balotă, rolul decisiv îl joacă I. Negoiţescu, deoarece acesta are talentul de a face educaţie, alături de acela de a coordona acţiunile grupului, fiind în permanenţă animat de ideea formării lui Euphorion. Orientat în mod instinctiv spre paideia şi gândind mereu prospectiv, Negoiţescu configurează planuri pentru el şi pentru ceilalţi cerchişti. Forţa sa morală constă în optimismul ce îl caracterizează, în credinţa că operele din diferite zone ale culturii nu vor întârzia să demonstreze valoarea membrilor, iar succesele vor apărea şi ele, neocolind viaţa socială. Nu lipsesc din viaţa lui Negoiţescu greutăţile de tot felul, refuzurile pe care le întâmpină atunci când încearcă să publice, umilinţa de a avea slujbe modeste şi prost plătite, locuinţele schimbate des, depresiile, dar toate acestea nu izbutesc să i zdruncine încrederea în reuşita Cercului Literar Euphorion, forţa care îl susţine fiind tocmai această convingere a sa în succesul proiectului: „Puterea lui Nego rezidă în această credinţă. Cei în care o investeşte (cum suntem noi, cei patru de azi) se bucură, în ochii săi, de surâsul favorabil al zeilor. Râsul său însuşi are ceva din râsul celor din Olimp. Azi s a întrecut pe sine, antrenându ne în hohote homerice, pe străzile acestei capitale a morocănelii“3.
          Tot din 3 octombrie 1955 datează o prezentare uimitor de sintetică, un fel de „fotografie la moment“, dar şi cu precise detalii psihologice, vizând ansamblul personalităţii celui „radiografiat“, făcută de Balotă autorului Mistreţului cu colţi de argint în urma unei întâlniri avute cu Negoiţescu, Stanca şi Doinaş. Reuniunea a avut loc într o dimineaţă solară („euphorionică“, zice Balotă), când erau toţi în mare vervă şi se adunaseră pentru a fi fotografiaţi de maestrul Mureşan, făcând, cu această ocazie, un periplu prin Bucureşti. Dintre ei, Doinaş era cel mai reţinut, înnegurat, calculând mereu ce şanse avea să rămână definitiv în capitală, deoarece, la momentul respectiv, situaţia lui nu era încă limpezită. În rarele momente când reuşea să se elibereze de povara gândurilor, se producea, pentru foarte scurt timp, o schimbare evidentă de atitudine, ce era însă destul de repede înlocuită de starea obişnuită:

Mi se pare că preocupările legate de slujbă, locuinţă, bani etc. sunt mai degrabă un pretext. Doinaş nu este un sociabil (cum nu prea sunt nici eu, dar într o altă manieră). Este, aş spune, înnodat în sinea lui şi se deznoadă greu. Îi trebuie un efort pentru a ieşi din sine, un efort pe care nu l prea face, căci nu are (ceea ce, în schimb, am eu) o sensibilitate vie, o emotivitate în alarmă, o viaţă sentimentală cu un mai larg registru. Îmi face impresia că este un bloc solid. Marele său talent slujit şi de inteligenţă se susţine pe o rocă dură, din care extrage minereuri de preţ, dar nu este străbătut de izvoarele vii ale afectivităţii. Oare omul acesta poate iubi? Nego mi a dat câteva din ultimele sale poezii, trimise încă înainte de venirea lui de la Gurahonţ: sunt foarte făcute, dar foarte bine făcute. Cred că va reuşi în tot ce va întreprinde4

Multe dintre liniile de forţă ale personalităţii tânărului Doinaş sunt metaforic prezentate în acest tablou, de la inteligenţa dublată de talent autentic până la caracterul introvertit, sociabilitatea redusă, afectivitatea aparent întrecută de luciditate, precum şi aspiraţia spre „poeta artifex“, care, consideră Balotă, se constituie într o garanţie a succesului viitor.
          Mărturii dintr o perioadă a frământărilor (ianuarie 1955) constituie şi paginile din Caietul albastru în care memorialistul consemnează insistenţele sale pe lângă Negoiţescu pentru a găsi modalităţi de reîntregire a formulei cerchiste de odinioară, prin apeluri energice către Doinaş, Stanca, Regman, Sîrbu, Todoran, Enescu. Splendidă este imaginea avansată de eseist, prin care el învederează un deziderat, alături de finalitatea activităţii lor: „Ar fi minunat să ne putem citi unii altora «producţiile». Cercul ar avea o justificare perfectă: aceea a circularităţii, calitate esenţială a scrisului şi cititului. Să ne creăm o insulă rotundă a literelor, artelor şi gândirii, ce vis!“5
          Nicolae Balotă admitea că relaţia sa cu cerchiştii a fost una sinuoasă, dar cel mai pregnant omagiu adus de el Cercului Literar a fost tocmai emblema sub care şi a publicat prima carte după eliberarea din puşcărie: Euphorion. Perioada numită de el „faza Euphorion a Cercului literar“ (1949-1955) o consideră a fi pentru sine aceea în care a fost „cu adevărat «cerchist» sau mai bine zis euphorionist. Căci împreună cu Nego am făurit proiectul «Euphorion», care era o fază nouă a «cerchismului»“6.  Deşi a fost atras de aceste personalităţi, naturi înzestrate, el mărturiseşte că a refuzat doctrina şi solidaritatea obligatorie a unei grupări; fiind printre ultimii primiţi în Cerc, mândria nu i permitea să se considere inferiorul nimănui şi îl reţinea teama de a se pierde într o colectivitate unde ar fi trebuit să accepte şi o ierarhie prestabilită. În septembrie 1955, chiar dacă era foarte apropiat de membrii Cercului, nu se socotea cu adevărat unul dintre ei, constatând că există o anumită ambiguitate în aceste relaţii: „Deşi de câţiva ani, Nego (în fond animatorul şi, mai mult chiar, anima Cercului literar) mă socoteşte un autentic purtător al spiritului euphorionic, eu însumi sunt îndoit în această privinţă. Aceasta, înainte de toate, pentru că euphorionicul nu mă defineşte în întregime. Rămâne şi va rămâne în mine întotdeauna un rest, şi încă unul esenţial, ireductibil la «cerchism»“7.  O posibilă cauză a deosebirilor putea fi diferenţa de concepţii în ceea ce priveşte religia, precum şi acţiunile preconizate la acea dată (Balotă îi vorbise lui Negoiţescu despre memoriul în care, împreună cu prietenii săi, denunţa încălcarea libertăţilor religioase şi cetăţeneşti de către regimul comunist, iar cerchistul s a declarat împotriva acţiunii. Celorlalţi cerchişti nici nu le mai aduce la cunoştinţă nimic din cele preconizate: „Cred că nici n ar înţelege sensul, rostul unui asemenea gest, chiar dacă, cu cele scrise ar fi, ca şi Nego, perfect de acord“8). Din cauza acestui memoriu cu caracter politic, cu implicaţii de ordin religios, bisericesc (scris cu intenţia de a l trimite în străinătate pentru a fi publicat), ce conţinea o critică a politicii generale a regimului şi a celei ecleziastice a acestuia, ca urmare a unui denunţ, Balotă va fi arestat la 3 ianuarie 1956.
          Comentarii despre conceptul de euphorionism, nu numai avizate, dar venite chiar din „interiorul“ laboratorului cerchist, oferă Nicolae Balotă în eseul Moartea şi transfigurarea lui Euphorion, unde autorul porneşte de la câteva consideraţii despre schimbarea paradigmei literare, fenomen uşor de observat în universul artelor, în care tiparele se modifică mereu. Amintind modul cum Eminescu îl prezintă pe Orfeu, care, în poemul Memento mori, întruchipează însăşi Căderea (fiind o umbră aflată la hotarul dintre viaţă şi moarte, a cărui liră determină prăbuşirea lumii), Balotă precizează că versurile „trădează conştiinţa modernă a crizei, a ipostazierii morţii Artei ca o cădere metafizică şi ca sursă a unei arte noi“9.  Autorul insistă apoi asupra celebrului fragment din actul III al părţii a doua din Faust de Goethe, unde Euphorion este „o întrupare a Geniului, apariţie efemeră căutând să evadeze dintr o lume profană în cea sacră a originilor şi destinului său. El este o întrupare a Poeziei eterne, victorie (prin chiar moartea sa) asupra celor trecătoare“10.  În opinia lui Nicolae Balotă, fiul lui Faust şi al Elenei, născut într o peşteră, este marcat, în scurta sa existenţă, de semnul tainei; el nu este creatorul, ci o creaţie, o fiinţă ambiguă, geniu lipsit de aripi11  ce râvneşte să zboare. Saltul12, un concept al evoluţionismului goethean, precedă ideea mutaţiei:

Atât natura cât şi artele fac salturi subite dar îndelung pregătite printr o evoluţie larvară. Latenţele irump la suprafaţă, potenţialităţile trec dintr o dată în actualitate. [...] În pur spirit faustic, geniul nu se acordă de sus, printr un har ce coboară de dincolo, ci e pregătit prin rodirea elementelor, se hrăneşte la sânul Mumelor, îşi are fenomenul originar (Urphänomen). [...] Euphorion se naşte din conjugarea lui Faust cu Elena, din conjuncţia spiritului antic cu cel modern13.

Ca şi Icar, Euphorion încearcă să ajungă în văzduh, dar nici acest simbol, al zburătorului cu aripi de ceară, nici cel al lui Orfeu, cântăreţul cu lira fermecată, nu acoperă în mod deplin complexul de conotaţii al figurii goetheene. Unele elemente din descrierea personajului din tragedia lui Goethe trimit spre ideea de geniu („Un tânăr frumos se prăbuşeşte la picioarele părinţilor; cel mort pare o figură cunoscută; dar trupescul dispare numaidecât, aureola se ridică la ceruri, asemenea unei comete, veşmântul şi lira rămân pe loc“14), în notele de subsol ale traducerii blagiene precizându se faptul că „figura cunoscută“ este o aluzie la poetul Byron, iar „aureola“ reprezintă „geniul“ lui Euphorion, anticii făcând deosebire între „spirit“ şi „suflet“, în timp ce alte indicaţii conduc spre chipul lui Orfeu („Ce i luceşte aşa pe creştet? Greu rămâne de ghicit.// E podoabă aurie? Sau e flacără de duh?/ Astfel el în neastâmpăr mişcă încă de copil,/ Anunţând pe viitorul Mândru maistru al frumseţii,/ Căruia prin mădulare i curg eterne melodii“15), dar definitorie pentru destinul lui Euphorion este transfigurarea sa: „Misterul în care ne iniţiază el, conducându ne ca un tânăr teopomp, ni se revelează în combustia sa şi în înălţarea sa la cer sub forma flăcărilor“16.
          În deplin consens cu viziunea goetheeană, eseul lui Nicolae Balotă evidenţiază ideea că Euphorion este o epifanie a Poeziei şi, în acest context, mergând pe linia ideii de metamorfoză subliniate chiar din titlul lucrării, este amintită legenda medievală a lui Parsifal, cel sărac cu duhul, dar bogat în har: Regele Pescar este bolnav de moarte şi regatul său agonizează, cantonat într o interminabilă descompunere. Singurul care ştie locul unde se află preţiosul potir Graal este suveranul în al cărui castel sosesc cavalerii Occidentului; însă aceştia din urmă, încercând să găsească remedii la flagelul din ţinut, ajung şi ei să fie loviţi de amnezie şi uită să întrebe despre soarta potirului pentru care veniseră. Cel care pune întrebarea esenţială este Parsifal şi totul se mântuieşte prin intervenţia lui, totul se metamorfozează, viaţa se reîntoarce. Parabola aceasta, explică Nicolae Balotă, se pliază foarte bine pe esenţa lirismului: „Poezia este întrebarea esenţială, e sfera care se roteşte, se dilată, se comprimă în jurul Fiinţei, care asediază Fiinţa, păstrând ambiguitatea şi inocenţa ludică a unei întrebări în gol“17
          Iată, aşadar, cum se conjugă, în viziunea eseistului, mai multe repere esenţiale, precum mitul lui Orfeu, destinul lui Icar, simbolistica geniului, cumulate toate în metamorfoza creatoare, deoarece funcţia vitală a limbajului este aceea de a instaura şi de a destrăma universul, iar „Poezia nu e, cu toată forma enunţiativă, răspuns. Ca şi metafizica, ea pune mai curând întrebări decât răspunde. Răspunsul poate fi un rod, dar întrebarea e cea care regenerează şi fertilizează. Poezia e drum spre centru, întrebare care vizează inima lucrurilor“18.
          Istoria „muschetarilor“ (ca să folosim un termen al lui Ion Vartic) reuniţi după douăzeci de ani este formulată memorabil, din „interior“, de Nicolae Balotă:

Ceea ce a urmat după anul de graţie 1964, în care ne am reîntâlnit în pseudolibertate la Bucureşti a fost o altă poveste diferită de aceea a Cercului literar din vechii ani sibieni. Ca şi avangarda literar artistică care, cu toate curentele şi grupările sale din primele decenii ale secolului al XX lea, nu s a predat până în cele din urmă, dar a murit, tot astfel şi Cercul literar de la Sibiu a rămas ca un cerc de prieteni (cu inevitabilele, uman preaumanele hârjoneli lăuntrice), dar nu ca un conventicul literar. Cum spuneam, fiecare dintre noi şi a urmat calea, şi a creat sau construit opera, personalitatea, în afara referinţei la Cerc, dar păstrând, cu o anume deferenţă, un dram de nostalgie nu lipsită de surâzătoare melancolie, o legătură de fidelitate cu propriul nostru trecut cerchist.19

O utopie, aşadar, însă una creatoare: euphorionismul a reprezentat un proiect cultural care nu a putut fi realizat în tiparele gândite iniţial de către cerchişti, dar a rămas să influenţeze în subsidiar creaţiile literare ale membrilor Cercului Literar, trăind până la urmă altfel decât a fost preconizat şi dovedindu şi viabilitatea estetică şi etică, prin racordarea la marea şi generoasa familie a spiritualităţii europene.
          Un destin în care nimic din ce este omenesc nu i a fost străin şi un vis – acela al unei Insule rotunde a literelor şi a gândirii, urmărit cu devoţiune toată viaţă; fiindcă în 20 august 2014 Nicolae Balotă a trecut hotarul spre altă lume, zeii să îl întâmpine acolo cu surâsul lor blând şi înţelept!

 

Note:

 1. Nicolae Balotă, Caietul albastru, 2, Timp mort 1954 1955: Remember 1991 1998, Bucureşti: Ideea Europeană, 2007, p. 424.
2. Ibidem, p. 424 425.
3. Ibidem, p. 425.
4. Ibidem, p. 423 424.
5.Nicolae Balotă, Caietul albastru, 1, Timp mort 1954 1955: remember 1991 1998, ediţia a treia, adăugită, Bucureşti: Ideea Europeană, 2007, p. 276.
6. Nicolae Balotă, Peregrin prin patria cuvintelor mele (interviu realizat de Iulian Boldea), in Nicolae Balotă, Peregrin prin patria cuvintelor, ediţie alcătuită, coordonată şi îngrijită de Iulian Boldea, Bucureşti: Europress Group, 2009, p. 66.
7. Nicolae Balotă, Caietul albastru, 2, p. 394.
8. Ibidem, p. 398.
9. Nicolae Balotă, Moartea şi transfigurarea lui Euphorion, in Euphorion: Eseuri, Bucureşti: EPL, 1969, p. 214.
10. Ibidem, p. 219 220.
11. „Gol, un geniu fără aripi, faunesc neanimalic,/ Sare pe pământul tare: dar pământul îl respinge/ Repezindu l sus în aer, încă o dată, iar când sare a/ Treia oară atinge bolta“ (Goethe, Faust. Partea I şi Partea II, traducere, introducere, tabel cronologic, note şi comentarii de Ştefan Aug. Doinaş; cap. „Goethe despre Faust“, traducere de Horia Stanca, Bucureşti: Univers, 1982, p. 315).
12 . „Speriată, mama strigă: Sări întruna, cât îţi place,/ Dar să zbori să nu te ncumeţi, zborul liber ţi e oprit./ Pe când tata l sfătuieşte: În pământ se ascunde forţa/ Ce te aruncă n sus; c un deget numai, dacă atingi pământul,/ Ca Anteu, fiul ţărânii, brusc te simţi învigorat./ Astfel ţopăie de a lungu acestor ţarcuri, de pe o dungă/ Pe alta, ca o minge care a fost lovită sare n sus“ (ibidem).
13. Nicolae Balotă, Moartea şi transfigurarea lui Euphorion, p. 222.
14. Johann Wolfgang Goethe, Faust, Tragedie, în româneşte de Lucian Blaga, Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955, p. 445.
15. Ibidem, p. 444.
16. Nicolae Balotă, Moartea şi transfigurarea lui Euphorion, p. 224.
17. Ibidem, p. 231.
18. Ibidem.
19. Nicolae Balotă, Peregrin prin patria cuvintelor mele, p. 66.

Maria Cheţan

Surâsul favorabil al zeilor

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)