Conversaţii cu… Nicolae Balotă

          Rândurile următoare constituie continuarea, din nr. 1/2014 al revistei Apostrof, a unui amplu interviu, pe care am avut privilegiul să ni l acorde Nicolae Balotă, în 2011, la Nisa. Acuma, când intervievatul a plecat în lumea celor drepţi, ele devin cu atât mai mult, credem noi, inestimabile documente de istorie literară.

Carmen Elena Andrei: În ce măsură eseul şi cărţile de critică au reprezentat un „pretext“ pentru meditaţia D voastră filosofico religioasă?

Nicolae Balotă: Este cert că eseul, nu, nu atât eseul, cât cărţile de critică au fost într adevăr un pretext. Au constituit pentru mine, ca să spun aşa într un limbaj juridic, un alibi. Asta aşa ca şi cum aş fi fost un hoţ sau un contrabandist, care încearcă să şi treacă marfa ilicită peste graniţele arbitrar impuse şi, în acelaşi timp, caută să aibă în faţa autorităţilor un alibi. Criticile mele reprezentau în mod cert, sub forma în care au apărut, un fel de alibiuri. Pentru că mi am dat seama în perioada aceea, cum spuneam, că se petrecuse ceva în atmosfera politic culturală a ţării. Că o anumită deschidere, un grad minim, foarte important şi acela, de liberalizare s a produs. Şi se produsese încă înainte să se petreacă în viaţa mea şi atâtor altora care eram închişi eliberarea. Observasem încă din 1963, acolo la Lăteşti, în fundul Bărăganului, lângă Dunăre, din revistele pe care le primeam de la Mama şi surorile mele, când mi le trimiteau sau le aduceau, că reîncepuse să se facă literatură adevărată, pe lângă multa maculatură propagandistică, şi că e cu putinţă să pătrunzi oarecum, fie şi prin efracţie, în lumea literelor. Astfel, ieşind din închisoare, chiar din primele convorbiri cu Doinaş, care era scriitorul cel mai apropiat de mine şi în acelaşi timp cel mai „aşezat“ – avea soţia lui, casa lui, serviciul lui –, la care am şi tras o noapte sau două înainte de a mă întoarce acasă la Cluj, unde le găseam pe Mama şi pe surorile mele, înţelegeam din convorbirile pe care le am avut de la început cu el că devenise cu putinţă să participăm la viaţa literară prin scrisul nostru. Mi am dat seama că se poate face literatură adevărată, dar îmi dădeam seama de limitele puse acestei activităţi. În mod cert, nu se va putea scrie liber, din punctul meu de vedere, în anumite domenii ce erau pentru mine esenţiale. Nici reflecţia filosofică, nici meditaţia spiritual religioasă, nici o anumită literatură de confesiune şi autoficţiune nu se puteau practica. Mai exact, nu se puteau practica pe faţă. Ştiam că nu voi putea să scriu despre credinţa mea, care în anii de puşcărie se întărise, şi aş fi vrut ca darurile primite să le fac să rodească. Să rodească în cuvinte. Şi apoi, cum să publici reflecţii filosofice? Îmi dădeam seama deci că sunt anumite limite ale acestei libertăţi provizorii şi şovăielnice şi că aceste limite îmi vor interzice declaraţiile de credinţă în publicaţii, ca şi reflecţiile filosofice. Nu mai puţin îmi erau interzise confesiunile şi naraţiunile de genul celor ce umpluseră din adolescenţă Jurnalul meu şi tindeau să devină, cu trecerea anilor, modul meu cel mai propriu de exprimare. Dar nu puteam nici renunţa cu totul la aceste modalităţi ale scrisului meu, decât dacă acceptam să mă anihilez spiritual. De aceea, am căutat să le fac loc, să le introduc – ca prin contrabandă – în textele mele „critice“. În acest sens, critica şi eseistica mea constituie într adevăr pretexte. Prezenţa mai mult ori mai puţin aluzivă a unor teme derivate din teologie, a unor idei filosofice, referinţele la mistici, teologi şi filosofi abundă în scrierile mele critice, eseistice. Însăşi forma mai liberă a eseului îmi îngăduia această evaziune dincolo de hotarele strict îngrădite.
          Nu eram, cred, făcut pentru critica literară, în spiritul judecătoresc în care se practica îndeobşte, spirit pe care eu nu l aveam. Şi atunci, de ce am ales calea criticii? Am ales, aş putea spune, în lipsă de altă cale mai bună. Îmi dădeam seama că numai prin eseistică şi prin critică, adică prin utilizarea literaturii ca texte de interpretat şi ca pretexte de utilizat, pot vorbi şi despre altceva decât literatura. Acum trebuie să recunosc că este ceva în natura mea care îmi impune ca, dacă fac un lucru, să l fac respectând canoanele, să zic aşa, lucrului respectiv. Am tot respectul pentru o anume muncă artizanală, pentru meşteşugul bine stăpânit pe plan artistic, dar şi moral. Ceea ce mă mişcă, ceea ce admir în Italia, unde merg adeseori cu multă plăcere, este, printre altele, faptul că în această frumoasă ţară, mai mult decât oriunde, italienii, mai mult decât alte popoare ale căror virtuţi le apreciez, au păstrat un artizanat artistic autentic. Artizanat? Da, mă consider un artizan. O spun fără falsă umilinţă sau orgoliu, ori poate mai exact cu oarecare orgoliu, dar şi cu modestie, că mă consider un meşteşugar. Iar meşteşugarul trebuie să îşi cinstească meşteşugul. De aceea, dacă în loc de a scrie o lucrare filosofică sau teologică m am apucat de critica literară, m am străduit să găsesc coordonatele acestei discipline şi să mă supun lor. Am căutat să mi explic mie însumi şi apoi să mi explicitez condiţiile meşteşugului critic pe care le consideram adecvate timpului nostru. De aici toate acele texte, scrise de îndată ce am început o activitate critică susţinută, texte publicate întâi în Familia orădeană, primul meu atelier unde am fost – în sfârşit! – angajat după ieşirea din puşcărie, şi apoi, completate, în volumul meu de debut, Euphorion, sub titlul, ca de manifest: „Pentru o direcţie nouă în critica literară“. Era firesc să cercetez structura meşteşugului meu, principiile sale directoare, uneltele de care aveam nevoie şi materialul cu care trebuia să lucrez. Textele acestea au pornit de la un examen de conştiinţă al meu şi de la o examinare a meşteşugului critic. Am vrut să practic acest meşteşug după regulile pe care le stabileam, ca şi după unele dintre cele prestabilite, căci eu însumi am învăţat de la alţi critici. Amintesc printre cei în spiritul cărora mă pregătisem în tinereţe scriitorii, criticii legaţi de Nouvelle Revue Française (Valéry, Gide, Thibaudet şi alţii), cercul acesta francez din prima jumătate a secolului al XX lea, perioada în care m am format eu (născut în 1925, aveam 25 de ani în 1950). Cunoşteam bine pe cei mari dintre cei vechi, de la italianul De Sanctis sau francezul Sainte Beuve, din secolul al XIX lea încoace. Am învăţat de la aceşti magiştri, ca şi de la unii critici români, dintre care cel mai de seamă pentru mine nu era Lovinescu, cum era pentru prietenii mei cerchişti, care în manifestul Cercului Literar din 1943 văd într însul un fel de patron spiritual. Eu nu făceam parte încă din Cerc, fiind încă elev în pragul bacalaureatului. Afiliat, din toamna lui 1943, Cercului, acceptam înscrierea într o filiaţie maioresciană (Lovinescu vorbise despre noi ca reprezentând o a cincea generaţie maioresciană), dar pentru mine Lovinescu era important mai degrabă ca un prototip al liberalismului, poziţie importantă în vremea aceea ca şi în ceea ce avea să urmeze după război, mai puţin ca un critic. Mărturisesc că am găsit întotdeauna criticile sale de o fadoare destul de deprimantă. Ele au fost departe de a mă desfăta şi de a mă incita precum cele ale lui Călinescu. Mă văd deschizând în 1941 (aveam 16 ani) Biblia aceasta a literaturii române, care e Istoria literaturii române a lui Călinescu, şi citind o cu o intensă voluptate. Am amintit Biblia, dar termenul e nepotrivit. Prefer să vorbesc despre această originală „Istorie“ cvasihieroglifică – tot metaforic – ca despre cel mai frumos roman românesc.

C. E. A.: Practic, putem spune că e un amestec de stiluri acolo la el...

N. B.: Da, se poate vorbi despre un asemenea amestec, dar tocmai modul acesta baroc şi impresionist totodată face delectabil acest roman istorico critic al literelor româneşti, poate unic în lume, scris în felul acesta. Deci, vreau să spun că preferinţele mele se îndreptau spre Călinescu, mai degrabă decât spre Lovinescu.

C. E. A.: Toată lumea va considera afirmaţia aceasta din partea unuia considerat deseori „anticălinescian“ drept un paradox...

N. B.: În realitate nu este niciun paradox. Călinescu era pentru mine, şi continuă să fie, unul dintre scriitorii noştri cei mai rafinaţi, mai cultivaţi, mai înzestraţi cu un talent artistic plurivalent. Chiar şi criticele sale, lucrările sale de istorie literară sunt literar savuroase şi ca atare valoroase. Aceasta, şi nu eficienţa judecăţilor lor critice, le conferă şi o anume durabilitate. E drept că reflectând la condiţia, la finalităţile şi la varietatea demersurilor criticii literare, la coordonatele sale, ca şi la mutaţiile sale în epoca nouă ce se deschisese în lumea liberă – nu şi din păcate în lumea de sub acoperământul de plumb al lumii comuniste – ajunsesem în 1965-’66 la convingerea că acea „critică nouă“, spre care aspiram, nu era, nu trebuia să fie un fel de reluare, de continuare a modelului critic călinescian. În lumea new criticism ului, a unei nouvelle critique, critica lui Călinescu era cu totul desuetă. Să ne înţelegem: nu l socoteam pe Călinescu scriitorul desuet, ci modelul criticii sale. De altfel, acest model era imposibil de imitat, căci Călinescu, el însuşi, era – după vorba lui, aplicată lui Eminescu – nepereche. Cei ce au încercat să meargă pe urmele sale, imitându l, nu sunt decât nişte palizi epigoni.
          Repet, nu mă consideram şi nici nu eram anticălinescian. Toate acele texte, pe care le am destinat configurării unei „direcţii noi“ în critica literară, erau cel mult „necălinesciene“, în măsura în care preconizam în ele un gen de critică diferit de acela călinescian. Trebuie să adaug că dacă aveam, ca să spun aşa, un dinte împotriva lui Călinescu, aceasta se datora atitudinii sale politice, pe care o adoptase – împotriva convingerilor sale – încă de la începuturile instalării comunismului în ţara noastră. Tânărul care eram prin 1947-’48 s a simţit profund lezat de ceea ce considera drept trădarea unor intelectuali seniori ai ţării. Dacă unele scrieri din acea epocă ale lui Sadoveanu le întâmpinam cu dispreţ, articolele lui Călinescu m au dezgustat. Aceasta tocmai pentru că îl preţuiam mult. Aceşti scriitori de seamă şi alţii ca ei mi au rănit tinereţea şi nu puteam să uit asta nici douăzeci de ani mai târziu, după ce trecusem şi prin încercările detenţiei.
          Cu timpul s a observat, de altfel, că demersul meu din acei ani nu fusese anticălinescian. Cum va afirma foarte pertinent Ion Simuţ, când mă va considera drept cel mai călinescian dintre membrii Cercului Literar. Dar spirite mai acute remarcaseră, încă de la apariţia volumului Euphorion, că anticălinescianismul nu mă defineşte deloc. În schimb, tot ei surprinseseră în textele mele adevăratele mele tendinţe, în domeniile speculaţiei filosofice sau teologice. Ştiau prea bine că acel Augustin la care mă refeream era Sfântul Augustin, că Toma de Aquino era sfântul autor al Summei teologice. Erau unii dintre cei ce fuseseră vajnici militanţi ai realismului socialist, dar care simţeau cu odoratul lor mai fin că timpurile erau în schimbare. Crohmălniceanu mă numea „monseniorul Balotă“, făcând aluzie la orientarea mea destul de vădită pe planul spiritualităţii creştine, catolice. Paul Georgescu mă saluta întotdeauna cu ironicul „sărut mâna, preasfinţite“. Trebuie să precizez că nici unul, nici altul nu mi au făcut niciun rău, că acceptau în revistele pe care le conduceau să public toate acele texte despre Claudel, Proust, Céline, literatura absurdului, noul roman francez şi altele. Pofta mea de a străbate spaţii literare tot mai largi, mai diverse, ca şi dorinţa de a recupera anii pierduţi în detenţie mă făceau foarte prolific, publicam în numeroase reviste şi mi pregăteam primele volume, în care expuneam nu numai teoretic concepţia mea despre critica literară (şi mai larg despre acea metaliteratură pe care o construim scriind despre creaţia literară), ci şi aplicând ideile mele în practica curentă a criticii şi a istoriei literare. Căci, dacă – aşa cum spuneam – critica era pentru mine un pretext pentru altceva decât exerciţiul demersului critic în accepţiunea curentă a timpului – mi am interzis să o folosesc doar ca pe o mască ce ţi o pui, deci ca pe un fel de joc, şi am căutat să elaborez textele mele „critice“ cinstind obiectul însuşi, opera literară asupra căreia mă aplecam, şi, astfel, cinstind propriul meu scris.  

C. E. A.: Cât de recognoscibilă credeţi că este tenta subversivă în lucrările Dumneavoastră de critică şi eseistică din tinereţe?

N. B.: Un început de răspuns la această întrebare se află în ceea ce am spus mai adineaori. Dar să continui. Nu numai unele spirite mai ascuţite, mai cultivate ale unor critici sau scriitori ce fuseseră vajnici politruci ai literelor în anii realismului socialist, ci şi alţii şi au dat seama, de la apariţia primelor mele eseuri, că nu se află în faţa unui aderent al regimului, ci dimpotrivă. Îmi amintesc reacţia lui Eugen Barbu la apariţia primului meu eseu, Impasul lui Ulise, într un număr din februarie 1965 al Luceafărului, pe care l conducea. Pusesem la cale această publicare împreună cu Toma Pavel, care răspundea de ultima pagină, dedicată literaturilor străine. Prietenul meu mă îndemnase să scriu un eseu, şi alesesem opera marelui irlandez tocmai pentru că nu se mai scrisese la noi nimic încă dinainte de război. Pentru comunişti, era tipul exemplar al scriitorului din Occidentul „decadent“. Alesesem împreună la Colecţia de stampe a Bibliotecii Academiei o gravură barocă reprezentându l pe Ulise. Toma îmi spusese că, în cazul în care va fi întrebat despre autorul articolului va spune că nu îl cunoaşte, dar a primit textul de la sora aceluia, Ileana Balotă, apreciată artistă plastică. Aşa s a şi întâmplat atunci când, după publicarea textului meu, Barbu l a întrebat despre autor. I a spus să mă caute şi să mă trimită la el pentru că i a plăcut eseul acesta, pe care l găseşte „foarte fin“. Când, la îndemnul lui Toma, m am dus la Barbu, acesta ştia deja cine eram, aflase că fusesem închis şi de ce. În acea convorbire, care a rămas unica între noi, mi a spus de la început: „Un articol ca ăsta n ar fi putut să apară până acum şi dacă încercai să l publici, ajungeai acolo de unde ai ieşit“. Mândrindu se cu deschiderea sa de spirit, mai adăuga: „chiar şi acum, rămâneai cu Impasul ăsta al dumitale în impas dacă încercai să l publici în altă revistă“, decât în Luceafărul lui. Şi, vrând să şi demonstreze liberalismul, mă îndemnă să public în continuare la pagina aceea de literatură străină. Ceea ce am făcut, continuând cu un text despre Claudel, pe care l a comentat, spunându i lui Toma Pavel că e foarte bun, dar adăugând: „Se vede că pe Balotă al dumitale nu l a vindecat închisoarea de misticismul catolic“.
          Substratul textelor mele era deci perceput. Ceea ce era „subversiv“ în ele nu erau eventuale aluzii, mici „şopârle“ strecurate. În combaterea regimului, îmi propuneam o acţiune de subminare mai solidă decât introducerea unor mici pişcături şmechereşti prin textele mele. Prin însăşi alegerea temelor, apoi prin tratarea lor urmăream, înainte de toate, lărgirea spaţiului libertăţilor noastre, prin împingerea dacă nu prin spargerea zidurilor ce ne robeau. A scrie despre scriitori şi opere ce erau încă doctrinar condamnate, în orice caz evitate, neantizate, acoperite de tăcerea cenzurii comuniste ce domina, despre cărţi trecute prin bibliotecile publice la „documentare“ dacă nu la „interzise“, însemna pentru mine a combate anticultura regimului. Nu în zadar suferisem prima mea condamnare pentru deţinere şi răspândire de materiale (cărţi) interzise. Sosise timpul de a scoate la iveală acele cărţi şi de a vorbi cât mai liber despre ele. A introduce, ca prin contrabandă, în spaţiul cultural, valori, idei, concepţii, autori, opere aparţinând unei culturi libere ce se afla la antipozii pseudoculturii lagărului comunist, aceasta era modalitatea principală a „subversiunii“ din textele mele.

Interviu – inedit – realizat de Carmen Elena Andrei

 

Interviu realizat de Carmen Elena Andrei

Conversaţii cu Nicolae Balotă

» anul XXV, 2014, nr. 10 (293)