Muzica unei generaţii

George Neagoe

          Născut în 1986, sunt un optzecist afecţionat. Mă interesează cam tot ce s a petrecut în deceniul al nouălea din secolul trecut, în special în anul respectiv. Accidentul nuclear de la Cernobîl, Cupa Campionilor Europeni câştigată de Steaua, golurile lui Maradona de la Mondialul din Mexic, explozia la decolare a astronavei NASA „Challenger“, vizita papei Ioan Paul al II lea la sinagoga din Roma, dispariţia lui Mircea Eliade, Premiul Nobel pentru pace acordat lui Elie Wiesel sunt câteva evenimente de reţinut. Însă cel mai uşor asociez perioada cu melodii şi cu stiluri de interpretare. Fără să trăiesc direct fenomenele – house, new wave, synthpop, hard rock, heavy metal, punk –, am înregistrat poveştile despre tinerii cu plete din Republica Socialistă România. Unii au participat la protestele din Piaţa Universităţii (1990). Ei au alcătuit prima generaţie de sacrificiu postdecembristă. Şi, până acum, au fost singurii conştienţi că li se pregătea ceva. Şi au asumat statutul. Au ripostat ştiind că nu vor rezista.
          În conştiinţa publică li s a păstrat apelativul de golani. Astăzi, antifraza termenului parcă s a pierdut. Din pricina timpului, expresiile peiorative, folosite totuşi cu sens protector, elogios, empatic şi solidar, ajung la fel de primejdioase ca apelativele acordate de cadrele Securităţii deţinuţilor politici. Oare, pe aceştia din urmă nu i va recupera posteritatea sub acuzaţia abuzivă şi manipulatoare de bandiţi? Acei rockeri din 1990 le păreau dubioşi până şi minţilor democratice. Dictatura îi obişnuise să existe doar modelul unic al civismului socialist. Până şi persoanele de bună-credinţă considerau look ul aşa zis rebel o anomalie a debandadei vremurilor noi. Puţini îşi închipuiau că se construiseră, graţie chitarei electrice, unele colectivităţi dezinteresate de putere şi altele care înţelegeau că rockul reprezenta o formă de subversiune. Situaţia se poate explica prin dubla măsură a educaţiei comuniste. Pe de o parte, se insista asupra caracterului partinic al fiecărei atitudini. Pe de altă parte, era încurajat apolitismul, pentru a i deprinde pe cetăţeni cu etica muncii sau cu izolarea în pasiuni underground.
          Aceste diviziuni în interiorul fenomenului – una consimţită, cealaltă supravegheată de regim – constituie subiectul microromanului ROCKescu (Editura România pur şi simplu, 2014), publicată în regie proprie de Cristian Ghica. Trebuie menţionat faptul că, dincolo de structura tripartită – muzicală, morală şi politică –, autobiografia este scrisă cu vivacitate. Cartea atrage prin precizia notaţiei. Pe novici îi captivează prin caracterul arheologic. Iniţiaţilor le trezeşte nostalgii. Ascultătorii de muzică, nu neapărat muzicanţii ori instrumentiştii profesionişti, figurează ca personaje din spatele cortinei, care şi urmează plăcerea cu satisfacţii mistice. Autorul descrie muzeul anilor 1980 din perspectiva conservatorului şi a restauratorului unei lumi dispărute.
          O lume pe care unii interpreţi români, în necunoştinţă de cauză, o regretă pentru că se vorbea o limbă curată, naţională, pentru că aveam şlagăre, nu hituri. Or, foarte bine punctează naratorul – poreclit Sol – că primul cuvânt provine din germană (p. 9). O lume a precarităţii acceptate şi a plăcerii de a promova şi îngriji arta marginală. O lume tihnită, a lungilor amânări pentru o audiţie entuziastă. O lume derulată lent, în viteza magnetofoanelor care lăsau răgazul reflecţiei asupra sunetelor. O lume a mijloacelor tehnice scumpe, a lipsei de pe piaţă a artiştilor preferaţi, a înregistrărilor efectu¬ate cu radiocasetofonul după cântecele transmise de postul „reacţionar“ Europa Liberă, fără a avea ideea că s ar întreprinde astfel ilegalităţi (p. 56 57). O lume a cozilor la alimente, formate exclusiv din părinţi şi bunici, pentru că discuri şi casete nu se comercializau. O lumea a răbdării şi a meşteşugului casnic. O lume a micilor necazuri transformate în prilejuri de a exersa virtutea. Aşa cum cartea tipărită tinde să fie înlocuită cu interfaţa digitală, mijloacele de distribuire a muzicii s au modificat radical de atunci:

Mai rău era dacă se prindea banda în mecanismul de redare, se răsucea, se încurca – o harababură atât de preţioasă! O descurcai cu grijă, cu atenţia unui bijutier în slujba reginei, iar când nu aveai soluţii de a aduce la forma iniţială, o lipeai cu scotch sau cu ojă (dacă aveai o ojă slabă calitativ riscai să se rupă din nou în acelaşi loc). Unde fusese banda prinsă, încurcată şi lipită melodia suferea modificări perceptibile. (p. 11)

Mi se pare aproape incredibil să vorbim în acea România despre pasionaţi ai muzicii de peste hotare. În perioada decretată de propaganda lui Nicolae Ceauşescu drept Epoca de Aur, ascultătorii fideli îşi adorau obiectul în absenţă. Trăirea sunetelor semăna cu extaza. Pe oameni îi unea pasiunea. Între cunoscători, împrumutul nu putea deveni realitate. În ţară, deşi greu de procurat, cărţile se transformaseră în valori sigure, în bunuri de troc. Muzica stârnea incompatibilităţi. Provoca imaginaţia şi discuţia, rareori contemplarea. Hobby ul comun pentru Sol şi pentru colegul său de liceu, Klaus, se dovedea lipsit de recipro¬citate: „El avea casetofon, iar schimbul de muzici dintre noi era imposibil, pentru că eu aveam magnetofon. Mai mult ne povesteam unul altuia muzica decât o ascultam“ (p. 25).
          Cristian Ghica recompune lista utopiilor pe care adolescenţii le vizitau, nepunându şi întrebări legate de semnificaţiile neortodoxe – atât religioase, cât şi politice – ale comportamentului lor. Părul crescut vâlvoi şi tricourile imprimate reprezentau numai surogate ale adevăratei mentalităţi. Sol, Klaus, Iorga, Broscaru şi Piticu nu se sustrăgeau complet autorităţii sistemului. Elevi fiind, purtau uniformă. Semnele duplicităţii publice sunt până la urmă anulate de prezenţa tutelară a mentorului. Odată ivit, Rockerul (viitorul Rockescu) îi adună ca un guru pe candidaţii la botez. Nu va şti că, la rândul său, va avea de învăţat de la ucenici. El le vorbeşte despre posibilitatea de a întrezări în muzică o cale spre eliberarea de sub orice presiune. Rockerul îi învaţă să mediteze asupra alegerilor făcute, îi îndeamnă să şi descopere individualitatea: „Un rocker se manifestă ca un călugăr, se îmbracă şi fizic, şi spiritual, conform religiei sale“ (p. 34).
          Momentul culminant al căutării de sine este intervenţia tinerilor în sprijinul Revoluţiei din decembrie 1989, în stilul Republicii de la Ploieşti (1870), ironizate de Caragiale în schiţa Boborul. Derularea întâmplărilor dezvăluie abilitatea lui Cristian Ghica de a judeca şi umoristic, şi sarcastic. Parodia intră în registrul eroicomic, al imitaţiei şi al maimuţărelii. Căuzaşii au fost conduşi prin localitate în remorca unui tractor, amintind de Mircea Dinescu urcat pe o tanchetă. Au strigat lozinci. În fine, au mers la uzina urbei, ca să obţină armament, pentru a proteja (!) unitatea militară de la Deveselu (actualul obiectiv strategic NATO), aşa cum erau mobilizaţi bucureştenii să asigure paza Televiziunii Române. La scara provinciei, bucuria sinceră a populaţiei nu se deosebeşte deloc de scenariile uneltite în Capitală. În cel mai fericit caz, patrioţii devotaţi au primit gloanţe oarbe. Rockeru şi ai lui n au beneficiat nici de acest privilegiu (p. 87).
          Din ciocnirea cu forţele discreţionare s a născut Rockescu, produs inadaptat al autoritarismului, dar refuzat şi de tranziţie. Un individ respins, deoarece pluralismul anonimizează, aşa cum dictatura depersonalizează. Disputele nu se desfăşoară între suprastructură şi infrastructură, ci doar în interiorul structurilor care aspiră la împlinirea alternanţei la guvernare. Politica se rupe de alegători, pe care îi convoacă sporadic: „Nu mai e nimeni să se uite urât la noi, pentru că se obişnuiesc toţi comuniştii, vor fi chiar copiii lor rockeri. Şi atunci unde mai este satisfacţia?“ (p. 155).
          ROCKescu adresează întrebarea având o convingere. Toleranţa şi acceptarea sunt forme ale izolării şi ale dezinteresului.
 

 

George Neagoe

Muzica unei generaţii (Cristian Ghica, ROCKescu. Editura România pur şi simplu, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 9 (292)