Erudiţie şi eleganţă

Liana Cozea

          Erudiţia şi eleganţa definesc, printre altele, scrisul profesorului şi eseistului Ion Vartic.
         Cărţile sale sunt de anvergură europeană prin tematică, prin bogăţia referinţelor, prin perspectiva filosofică a interpretărilor sale. Ion Vartic este unul dintre cei mai „filosofi“ literaţi români contemporani, unul dintre cei mai învăţaţi, cu vaste şi variate lecturi, încât înălţimea punctului de vedere, dar, mai ales, neaşteptatele şi seducătoarele sale analize au un farmec indicibil, îi conferă originalitatea remarcată încă în scrierile de tinereţe, încât a l pastişa pe strălucitul eseist devine o întreprindere pe cât de imposibilă, pe atât de riscantă. Eseurile sale au un farmec aparte, sunt fastuoase, fără a fi prolixe sau suprasaturate de argumente, sunt plastice, pregnante şi, fireşte, convingătoare prin logica internă imbatabilă şi prin rafinamentul de o stirpe aleasă. Ele au eleganţa omului, pentru că, indiferent de împrejurare sau anturaj, profesorul şi scriitorul au o distincţie şi o eleganţă indelebile.
         Nimic monoton sau liniar în textele sale critice, în schimb sugestii ademenitoare şi captivante, convingătoare prin demonstraţiile de mare virtuozitate; ineditul interpretărilor sale moderne surprinde şi delectează. Eseistul readuce în discuţie cunoscute opere literare, situându le într o vecinătate incitantă şi insolită, dar se opreşte şi la cele mai rar aflate sub lupa criticilor literari. I se pare firesc a l aşeza pe Caragiale în proximitatea lui Cehov sau a l integra complexului lui Nabokov pe Emil Codrescu, eroul lui Ibrăileanu din Adela. Toate acestea ţin de firescul lecturii şi interpretării, dar, mai ales, de sprinteneala, de agilitatea gândului şi speculaţiile unei minţi neobosite şi frumoase.
          Asocierile sale sunt şocante uneori, dar demonstraţia este ireproşabil logică, chiar dacă aparent riscantă şi, în final, pe deplin convingătoare, pentru că Ion Vartic mizează pe cunoaştere, nicio informaţie nu e hazardată, nimic gratuit şi fără de acoperire doctă. Scriitorul este un erudit şi un estet deopotrivă, un mare iubitor al frumosului, încât unele dintre eseurile sale au în ele ceva de compoziţie muzicală, clasică şi barocă, o aparenţă calmă, dar cu străfunduri furtunoase, într o agitaţie ordonată, condusă şi strunită de inteligenţă.
          Ion Vartic este un homo ludens care practică un joc de o calitate superioară, un joc serios şi „glume“ totodată. Jocul său e făcut cu rafinament, cu limite impuse sieşi, parcă pentru a nu supăra zeii. Spiritul şi erudiţia se revelează în capacitatea de a menţine o tensiune de aşteptare, textul său devine captivant şi interesul este susţinut prin autenticitatea şi noutatea demersului critic.
         Am recitit cu infinită plăcere volumul său Modelul şi oglinda (1982), în care, la fel ca în alte cărţi ale sale, face o interpretare exhaustivă a semnificaţiilor operei literare, şi m am gândit ce şcoală exemplară de eseistică oferă acest volum tinerilor critici, prea grăbiţi să zăbovească ceva mai mult pe text, prea dornici de succese fulminante imediate, volum care, numai şi din acest considerent, ar merita reeditat, nemaivorbind de faptul că, în pofida celor peste trei decenii care s au scurs de la apariţia lui, îşi păstrează interesul, valoarea şi valabilitatea artistică. Volumul dovedeşte, dacă mai era nevoie, maturitatea critică a autorului la acea dată, cultura sa – în sensul lecturilor sale minunat asimilate –, judecăţile sale de valoare de un adevăr imbatabil, stilul său elegant şi de mare fineţe, toate rod al procesului reflexiv interior. Fireşte, această nouă lectură a mea a volumului şi a avut şi ea popasurile preferate, câteva din suma eseurilor editate illo tempore, cu citate preluate, în măsură să certifice frumuseţea şi expresivitatea eseului, traseul pe care l a parcurs gândul şi forma desăvârşită care îmbracă ideile.
          Caragiale şi Cehov sau Cehov şi Caragiale în lectura sa critică îl conduc pe autor spre o contemplare şi, în final, o înţelegere nerutinată a două personaje, Belikov şi Anghelache, „cazul insolitului casier“ meritând a fi revizuit, „aceasta introducîndu l într o altă serie, într o viaţă paralelă cu domnul Belikov“. Explicaţia în acest caz, necesar a fi extinsă şi la alte multe personaje, stă în „datorită criticului, iar, în particular, comparatistului – care, asemeni chimistului din goetheenele Afinităţi elective, e un fel de «artist al îmbinării», un Einungskünstler – operele, descojite de belfereşti considerente istorice, se caută şi se întîlnesc într o viaţă paralelă, care le dă o formă comună nouă, neaşteptată şi paradoxală)“. Este extraordinar de interesantă apropierea/depărtarea dintre cei doi protagonişti. Dacă Belikov simte „nevoia unei autorităţi supreme“, dacă omul în carapace „aspiră la o încremenire a întregii umanităţi într o existenţă a eternei spaime de hybris“, „pe nenea Anghelache din Inspecţiune „absenţa [fricii]“ îl exasperează. La Cehov, „vinovat e omul care ar îndrăzni să se aventureze afară din carapace, sfidînd «transcendentul», pe cînd la Caragiale vinovat e numai «transcendentul» acesta «neglijent», omul absolvit de vină nefiind decît «o victimă a neglijenţei altora», o victimă a indiferenţei «zeilor». Drama celor două personaje, dincolo de aparenţele maniacale, e una metafizică“. Într un text concentrat şi coerent, eseistul conduce apropierea celor două personaje până la limita vieţii, căci „atît pentru Belikov cît şi pentru Anghelache, moartea constituie carapacea perfectă ce la dă, în sfîrşit, sentimentul eliberator“; „sensul eliberării“ diferă însă la cei doi, „prin moarte, Belikov se sustrage spaimei de a contraveni“ unor norme prin care „«transcendentul» îşi afirmă prezenţa“. Prin sinucidere, Anghelache „scapă dimpotrivă de teroarea absenţei unui asemenea «transcendent»“. Demonstraţiile conduse cu inteligenţă au claritate şi forţă persuasivă, încât cititorul se raliază şi devine captivul punctului său de vedere.
          Cunoaşterea teoretică la Ion Vartic este dublată de o vie imaginaţie, la fel de serios de îmblânzită de mintea sa ordonată. Eseurile sale, cum este şi cel intitulat Despre ironie sau despre „viceversa“, incită, lansează provocări, dar cu un permanent bine venit simţ al măsurii. Ion Vartic a citit şi citeşte enorm, dar, cu bine ştiuta i eleganţă şi cu un surâs maliţios abil mascat, îl face pe cititor partenerul său egal plăcerilor lecturii în grila sa, pentru că el citeşte altfel, nu se poate spune că lectura sa critică este mai bună sau mai rea decât a confraţilor săi, dar este altceva, ea îl conduce spre unghiuri noi de interpretare. Cititor atent şi exigent, îşi struneşte cu severitate fantezia, privirea şi mintea îi sunt lucide, treze, talentul şi l pune în slujba erudiţiei, după cum erudiţia îi alimentează şi modelează harul. Profesorul universitar este un foarte talentat scriitor al cărui fel de a gândi literatura şi a cărui eleganţă stilistică îl particularizează cu loialitate printre confraţii săi.
          Pentru Ion Vartic, funcţia ironiei trebuie reconsiderată, revalorificare înfăptuită şi în eseul său despre nuvela Două loturi a lui Caragiale, întrucât aici „există o relaţie reciproc ironică între Lefter Popescu şi transcendenţă“, eroul fiind conştient de imposibilitatea sa „de a depăşi graniţele impla¬cabile ale soartei sale“, că îşi va duce până la capăt „crucea ghinionului său absolut“ şi „dacă destinul îi infirmă, aparent, ghinionul, e, de fapt, numai pentru a i l confirma“. Dacă o clipă doar se crede „un mare favorit al şansei“ , în clipa următoare i se retrage această calitate.
          În acest fel, „jucîndu se cu el, destinul lansează continuu semnale ironice pe care însă eroul [...] fie că nu le percepe deloc, fie că le înţelege greşit“. Un virtuoz al demonstraţiei, cu argumente şi subtilităţi rare, este eseistul, atitudinea lui nu este nici îngăduitoare, dar nici exagerat inchizitorială. De fapt, Lefter Popescu nu este „nici o «jucărie comică», nici o victimă inocentă a soartei; făcîndu se vinovat de hybris, culpa eroului se dezvoltă în mediul cel mai prielnic, iar transcendenţa nu face decît să augmenteze efectele dezastruoase ale caracterului său“. Imprudenţa lui se îmbină cu lipsa de măsura, el este un „adevărat agent patogen care scoate din ţîţîni mica lui lume înconjurătoare“, contaminând o.
          Inspecţiune şi Două loturi reprezintă faţa şi reversul relaţiei dintre om şi destin, conchide Ion Vartic. „Anghelache – care nu îşi concepe existenţa decît într un raport strict de dependenţă faţă de «inspectorul finanţiar» – îşi află numai în nelibertatea acceptată sentimentul libertăţii sale; în schimb, Lefter cu cît se închipuie mai liber de orice constrîngeri, cu atât el este, de fapt, mai neliber.“
          Cu atenţia acordată detaliului plin de semnificaţii, eseistul recuperează opera, o reevaluează recreând o, analizând o într o manieră proprie, consideraţiile sale critice poartă o marcă indenegabilă şi recognoscibilă, pentru că el posedă darul rescrierii textului literar prin sondarea straturilor de mare profunzime, dar, mai ales, prin neaşteptatele sale asocieri.
          Cu aceeaşi eleganţă şi siguranţă, Ion Vartic abordează proza contemporană românească, europeană şi sud americană, strategia sa critică meritând de altfel un studiu aprofundat. În lectura nuvelei Pana de automobil a lui Friedrich Dürrenmatt se vădeşte dorinţa de elucidare a sfârşitului lui Alfredo Traps printr o reală crimă perfectă, numele personajului însuşi „conţine o ironic ascunsă semnificaţie: Traps este cel ce întinde altuia o cursă, fiind el însuşi prins în ea“. La Dürrenmatt, „în spatele subtilei regii a gazdelor“, este din nou acel „«destin binevoitor» care pîndeşte avid în culise, supervizînd jocul şi introducînd un supra joc, în care i cuprinde ca într o plasă invizibilă pe toţi convivii. (Cum se vede, neputînd rămâne în culise, Destinul pătrunde nerăbdător în scenă, purtînd pe faţă masca Accidentului)“. Criticul decelează uimitoarea capacitate „cameleonic jupiteriană a celor patru magistraţi, de a părea mereu altfel, puterea lor nutrită din resursele nelimitate de perpetuă metamorfozare“. Senili „fixaţi definitiv în cadrele groteşti ale deriziunii“, toţi cei patru posedă un inimaginabil apetit culinar, au o „lăcomie fantastă“ înspăimântătoare. Se descoperă în relaţia dintre victimă şi călău una paternal filială, musafirul victimă se „infantilizează aproape complet“, în final, „căzînd şi moţăind ca un copil neajutorat în braţele aşa zişilor «bunici» (substituţi ai tatălui)“. În sensul celor afirmate anterior, cina pe care moşnegii o oferă „nu este altceva decât o formă mascată a aşa numitului prânz totemic. În această nuvelă însă, prînzul totemic apare cu sensul complet inversat“, căci nu tatăl va fi supus „sacralei mistuiri“ ci fiul. „Jocul de a tribunalul“, completul de judecată constituit ad hoc reprezintă „un joc de a devorarea“ al cărui scop este „regenerarea“, jocul este pentru moşnegii aceştia „«un izvor de sănătate»“.
          Alfredo Traps, a cărui biografie se află „sub o marcă paternalistă“, se simte „«inautentic» în această lume în care guvernează neo canibalismul“ şi aspiră, prin efort constant, să devină cât mai „«autentic», prin avidă anexare“. Deoarece „relaţia arhetipală tată-fiu este […] ambivalentă“, ea presupune „o mişcare de flux“, de „eliberare de sub dominaţia paternă“ şi o alta de „reflux“ „(de revenire la supunerea faţa de aceeaşi forţă, cu atît mai mult cu cît aceasta, înşelătoare, apare cu chipul schimbat)“. În revolta sa, Traps îşi răstoarnă patronul din „tronul administrativ“, dar apoi, aflat din nou „în starea de slăbiciune infantilă“, va ceda tentaţiei de a afla „ocrotire şi înţelegere în mijlocul preaduioşilor moşnegi, «mîncăi»“, care, „în actul simbolic al devorării, îi absorb, ca nişte vampiri, tot suflul vital, re¬generându se şi recîştigîndu şi tinereţea“. Desluşirile surprinzătoare pe care eseistul le aduce sfarmă opiniile osificate şi înlătură înşelătoarele prejudecăţi încetăţenite.
          Unul dintre cele mai incitante capitole ale volumului mi se pare a fi cel consacrat lui Emil Codrescu, protagonistul Adelei lui Ibrăileanu, pentru că este cel mai cordial polemic eseu, care însumează, prin raportare, toate consideraţiile critice demne de a fi luate în seamă, dar aduce în plus ceva insuficient explicitat şi elucidat, dar, mai ales ideea de a l integra pe Emil Codrescu complexului lui Nabokov, prin trimitere la celebrul roman Lolita, al cărui protagonist Humbert Humbert îi deschide eseistului o inedită perspectivă asupra doctorului Emil Codrescu. Înţelegerea acestui personaj com¬plex se face din aproape în aproape, amintind de acele cutii chinezeşti pe care Ion Vartic însuşi le pomeneşte într un alt capitol al cărţii. Atitudinea lui este una vag ironică şi îngăduitoare faţă de tribulaţiile acestui tip de „«suprasenzual», căruia Adela îi satisface numai în parte dorinţele aprins-imaginare de bărbat avid să şi piardă total independenţa spirituală şi fizică“ şi nemulţumit că „nu şi poate astîmpăra îndestul setea de suferinţa erotică“ . Eseistul îşi cunoaşte bine eroul, este tolerant şi, fără de abuzivă incriminare, refuză postura inchizitorială, acest „caz“ complicat reuşeşte să l rezolve în spiritul adevărului. El notează observaţiile percutante ale doctorului, în sensul că „dacă la Adela descoperă nevoia de sublim, aşadar o «stare de suflet eminent masculină», lui însuşi îşi recunoaşte accentul decisiv al unei componente feminine, el fiinţînd sub regim lunar, întrucît astrul nopţii este însoţitorul «visătorilor, al deficitarilor nervoşi, al romanticilor, al lunaticilor [...] şi al femeilor»“.
          Meditaţiile lui Ion Vartic asupra lui Emil Codrescu realizează apropierea de personajul lui Nabokov, căci eroul lui Ibrăileanu „doreşte să aspire numai «feminitatea candidă încă», deoarece îl fascinează doar «crisalida», nu şi femeia ajunsă la amiaza molatecă a farmecelor sale. Nu întîmplător în mitologia sa sentimentală îşi au locul doar fetele [..] dispărute înainte ca feminitatea lor candidă să fi avut răgazul de a rodi întru totul“. Acea feminitate in nuce, acel farmec al fetelor dizgraţioase îl atrage, „cu alte cuvinte, pe Emil Codrescu îl interesează nimfa – termenul apare chiar în jurnal – putându se detecta în cazul său ceea ce aş putea numi complexul lui Nabokov“, fireşte fără „morbideţea domnului Humbert Humbert“. Suscită interes paralela „simptomelor“ celor doi protagonişti cu „fascinaţia pentru analiză şi «reverie retrospectiv㻓, cu a lor credinţă într o „«fatalitate magic㻓, cu plăcerea de a se cufunda în jocul ipotezelor şi în „«labirintul trecutului»“ fiecăruia, apoi e „atracţia pentru femeia copil cu o alură adolescentină, transfigurată de o «vivacitate copilărească», păstrînd intact «ecoul nimfic»“. Nimic exagerat, nimic forţat în aceste asocieri, demonstraţia este coerentă, argumentaţia bine susţinută. De aceea, este firească următoarea constatare: „mărturisirile eroului lui Ibrăileanu“, şi anume „atracţia pentru femeia copil cu o alură adolescentină, transfigurată de o «vivacitate copilărească», păstrînd intact «ecoul nimfic»“, „primesc adeseori un straniu timbru nabokovian“. Ion Vartic dezvăluie substraturile, virtualităţile ultime ale textului şi nu poţi să nu remarci gustul ales şi claritatea demersului său analitic într o demonstraţie de mare măiestrie şi originalitate. Partitura citită astfel şi altfel de acest virtuoz sună armonios, căci orice disonanţă este practic exclusă; el o recreează într o manieră sui generis, îi scoate la suprafaţă, asemeni unui magician, frumuseţile nebănuite. Emil Codrescu nu este numai eroul cu o accentuată teamă de viaţă, nu e numai bărbatul de patruzeci de ani prudent şi speriat de ridicol care iubeşte o femeie de douăzeci, el este mai ales „victima unui contratimp veritabil. În femeia de azi, întâlnită la Bălţăteşti, el descoperă copilul fermecător cu părul nins, dar «stropit de aurul de sub pudră» din cauza căreia prinţii cad fulgeraţi, după cum, în aceeaşi vreme, puritatea iubirii lui pentru fetiţa cu păr de aur se tulbură de pasiunea violentă pentru femeia cu umerii largi“. Emil Codrescu este personajul „căruia îi place să penduleze între ispitire şi eschivă“, căruia, în strategia sa, îi urmează fuga. „Fără a avea autentice însuşiri de seducător, el înţelege exact în ce constă secretul biruinţei lui Don Juan: „«singura salvare, încă posibilă, ar fi absenţa»“.
          Acest eseu cuprinde câteva dintre cele mai frumoase pagini scrise de Ion Vartic, este, aş putea spune, o „proză“ subtilă şi empatică dedicată bărbatului atât de complicat, „esenţa firii“ lui aflându se, poate, „în punctul în care ar fi posibilă suprapunerea dintre un seducător şi un sentimental“. Eseistul este desăvârşit în „reveriile sale asociative“, lui îi este proprie sondarea abisurilor sufleteşti ale lui Emil Codrescu, care, „din frica de a trăi şi din spaima de ridicol a quadragenarului, din cauza complexului nabokovian şi a «victorioasei prezenţe» a Adelei, el o «ucide» într un chip simbolic. Din momentul în care se produce revederea – provocată [...] într un mod cvasi magic – de la Bălţăteşti, femeia îşi are înscris sfîrşitul în trecutul bărbatului urmărit de fantasma «fetei frumoase, moarte demult»“. „Odată înfăptuit «omorul» acesta simbolic“, „comiţînd această «crimă» în efigie“, bărbatul nu o mai poate „evoca – adică întrupa – pe Adela“, care, asemenea mamei eroului, se metamorfozează „într o tot atît de vagă amintire a unei imagini arbitrare, devenind fata moartă pur şi simplu“. După plecarea Adelei, „moartă «pentru totdeauna»“, „doar parfumul postum mai pluteşte prin odăile pustii“.
          Exemplară este libertatea interioară a criticului şi eseistului, ca şi bogăţia sa interpretativă. Cu spontaneitatea sa deconcertantă şi originalitatea care îi caracterizează demersul critic, Ion Vartic este captivant în lecturile sale critice atât de personale; poţi să nu fi de acord cu autorul lor, dar ele nu te lasă indiferent. Abandonându se total eseului, scrisul său îşi are motivaţiile subtile susţinute de mecanismul impecabil al gândirii, de erudiţia şi de gustul său ales.

 

Liana Cozea

Erudiţie şi eleganţă

» anul XXV, 2014, nr. 9 (292)