O mare şansă

Cosmin Ciotloş

          Dacă, în adolescenţa timpurie, nu m aş fi întâlnit în chip norocos cu câteva cărţi, probabil că astăzi n aş mai fi fost critic literar. Aş fi continuat (îmi imaginez) să citesc, din pură plăcere, urmând însă traiectoria pe care, fără a sta prea mult pe gânduri, mi o profilasem: aceea de matematician (sau, mai lucrativ, de computerist). În fond, toată copilăria m am învârtit printre Gazeta matematică din biblioteca tatei şi printre culegerile de probleme de olimpiadă. Ajunsesem chiar la o anume îndemânare pidosnică în a găsi soluţii cât se poate de curioase unor cerinţe destul de standardizate. Mi amintesc că la faza superioară a unui concurs m am răsfăţat rezolvând o problemă de geometrie printr o teoremă curat algebrică (azi îi mai ştiu doar numele: Cayley Hamilton). De citit, citeam, dar tot într un uşor răspăr. Le priveam cu un anume dispreţ (vă rog să mi scuzaţi francheţea) pe colegele care, cum se spunea, erau „bune la română“. Şi asta pentru că rareori le vedeam cu vreo carte în braţe. De obicei, ferfeniţeau nişte foi A4 (de ordinul sutelor) pe care aveau mâzgălite tot soiul de formule, pentru mine oculte. Legate de natura (sau iubirea) în opera lui Eminescu, de oralitatea (sau umorul) la Creangă... Le lăsam deci în plata Domnului şi mi vedeam de ale mele: Borges, Góngora, Federman, de Quincey, simbolişti marginali (din antologia Zinei Molcuţ). Habar n am cum ajungeam la ele. Mi era însă clar că frumuseţea demonstraţiilor mele nu suporta comparaţie cu vorbăria mnemotehnică de la orele de literatură.
           Pe acest fond, spuneam, m am întâlnit ca din întâmplare cu câteva cărţi. Una dintre ele era Cioran naiv şi sentimental. Nu mi dau seama cum mi a căzut în mână (eram departe de a fi un fan al autorului Schimbării la faţă: prea se dădeau în vânt după el colegii mai mari, bântuiţi de melancolii). Ştiu doar că eseul acesta mi a deschis ochii. Era atâta precizie în argumentaţie, atâta construcţie în „naraţiunea“ intelectuală, atâta naturaleţe în originalitatea tezelor, încât pur şi simplu mi am văzut contrazise, una câte una, solidele prejudecăţi de care făceam pe atunci caz. Şi n am avut nicio ezitare când, peste un timp, descoperind într o librărie ediţia a doua, cea din Biblioteca Apostrof, a acestei cărţi (eu o citisem pe cea dintâi), mi am cumpărat o ca pe o amintire dragă.
          Sigur că admiraţia pentru critica lui Ion Vartic nu poate sta exclusiv pe asemenea reflecţii de adolescent infatuat. Am simţit totuşi nevoia să încep cu ele pentru că, oricâtă experienţă aş fi căpătat între timp, acestea nu mi au fost înşelate niciodată. Lucru cu atât mai straniu cu cât, se presupune, de la un punct încolo, ca să zic aşa, ştiam la ce să mă aştept. Mi era de ajuns să găsesc într o revistă un studiu al Profesorului Vartic ca să am convingerea că, parcurgându l, nu voi da peste locuri comune. Şi chiar nu dădeam. Mai mult: încercările mele preliminare de a „ghici“ încotro se va îndrepta demonstraţia cădeau, fără excepţie, în gol. Acuitatea lui era mereu cu un pas înaintea intuiţiei mele. Îmi sunt proaspete în memorie două asemenea cazuri. Cel în care Accidentul lui Mihail Sebastian era „salvat“ printr o splendidă incizie intertextuală (Ion Vartic identificând acolo un paragraf crucial, a cărui încărcătură metafizică provine direct dintr un faimos poem al lui Trakl) şi cel în care, de curând, cel mai „corupt“ dintre romanele lui Petru Dumitriu, Drum fără pulbere, e revelat drept o procopiană şi, în context, teribilă Istorie secretă. Trebuie să adaug că nu e vorba despre suprainterpretări, că Ion Vartic nu face din negru alb din dorinţa (atât de frecventă la alţii) de a epata. Nici gând. Toate pledoariile sale sunt convingătoare de la un capăt la altul, iar eventualele precauţii pe care le am putea formula pe marginea lor au fost dinainte verificate minuţios şi combătute, fără exces de zel, din mers.
          S a spus, nu o dată, despre critica lui Ion Vartic că ar fi una „detectivistică“. Eticheta e memorabilă şi aş îmbrăţişa o bucuros dacă n aş bănui că în burta ei se ascunde un întreg regiment de ahei. Să nu ne prefacem inutil: la noi, polar ul n are nume bun. Suntem substanţialişti şi hiperesteţi, literatura bună trebuie numaidecât să fie o literatură majoră, privim cu suspiciune cărţile care se vând bine, vrem abisuri tematice şi ne incomodează superficiile. De douăzeci şi cinci de ani căutăm scriitorul în stare să ne dea „marele roman“ al comunismului. Şi uităm în tot acest timp câte dintre capodoperele cu care ne legitimăm au un asemenea sâmbure „criminalistic“. Începând numărătoarea chiar cu Istoria ieroglifică a lui Cantemir, care „codifică“, ne amintim, o serie de personaje ale epocii într o „scară a numelor tâlcuitoare“. Dar cunoscutul Epilog al lui Negruzzi (din Negru pe alb) ce altceva decât o (prea) bine calculată enigmă este? Dar Inspecţiunea lui Caragiale? Dar, ceva mai devreme, eminesciana Moarte a lui Ioan Vestimie? Ştim atâtea lucruri arhetipale despre Baltagul, dar neglijăm amănuntul că subiectul e nici mai mult, nici mai puţin decât unul detectivistic şi că, de vreme ce acceptăm comparaţia călinesciană cu prinţul Hamlet, n ar fi inadecvat să vedem în apriga munteancă şi un Sherlock Holmes local. Citim cu superioară încântare rechizitoriul lui Camil Petrescu despre „modalitatea şi tehnica romanului poliţist“, făcând abstracţie de natura reală a unei cărţi ca Patul lui Procust (cu doar un an mai vechi decât studiul amintit). Recitim obsesiv, din Rebreanu, doar trei romane din cele nouă, ignorând, odată cu altele, un story de gen ca Amândoi. În sfârşit, lista e lungă şi se poate completa cu exemple mai vechi (Nicolae Breban, Dana Dumitriu) sau mai noi (Ion Manolescu). Ce vreau să spun e că, oricât ne am amăgi, spectrul „detectivistic“ nu lipseşte din literatura noastră şi că rezultatele prezenţei sale nu sunt numaidecât pasabile.
          În critica literară, acest morb al investigaţiei e cu atât mai necesar. (Şi poate nu e întâmplător faptul că până şi ancilara specie a cronicii uzează de verdict.)
          Interpretarea însăşi (care nu, n a murit şi nici măcar nu agonizează) e, la urma urmelor, un scenariu. Cum ar fi arătat posteritatea poeziei lui Ion Barbu fără geniul lui Sebastian (care, recenzându l, a „tradus“ Jocul secund în alegoria prezentă azi în toate manualele) nu vreau să mi închipui. Sunt cărţi (şi nu puţine) care există şi rezistă prin aceea că au avut şansa de a fi fost „repovestite“ intelectual de câte un mare critic. Ce însemnătate ar mai avea, de pildă, poezia lui Goga, luată în sine, fără lectura fantastă pe care i o dă Călinescu, în Istoria... sa? Cât de lizibilă ar mai fi, astăzi, Bunavestire fără frumoasa metaforă a „grobeizării“ autorului pe care o forjează Nicolae Manolescu? Şi una, şi cealaltă s ar uita sau, cu un cuvânt mai propriu aici, s ar clasa.
          În acest sens abstract (şi numai în acesta!) sunt de acord că Ion Vartic e unul dintre marii detectivi ai literelor noastre. Sigur, pour la bonne bouche, se pot cita şi exemple mai concrete. De pildă cel legat de neterminatul roman matein Sub pecetea tainei. Acesta cunoaşte, într un studiu din Clanul Caragiale, cea mai plauzibilă (era să scriu: şi singura inatacabilă, dar nu vreau să nărui speranţa nimănui) decriptare din câte s au propus. Totul plecând de la un sâmbure de cireaşă. Şi continuând cu o rapidă arheologie onomastică. Ion Vartic face acolo strălucit, din afara acţiunii, ceea ce, înăuntrul ei, era de datoria unui personaj (Conu Rache, redutabil inspector de poliţie) să facă.
          Altminteri, pentru a înlătura orice confuzie, aş prefera să definesc critica lui Ion Vartic ca pe un gest de devoţiune faţă de actul lecturii. Ea nu „fură“ nici startul, nici finişul, nu se încrede în opinia curentă, nu ia de bune concluziile altor comentatori (preferând să le testeze valabilitatea şi oferind astfel surprize dintre cele mai mari). Nu e o critică des¬criptivă, adjectivală, dispusă să umple cu vorbe golul ideatic (mi se pare cu atât mai semnificativ că s a orientat spre comentariul teatral, şi nu spre cel de poezie). E motivul pentru care, ca să cobor spre stil, frazele lui nici nu sună vreodată bombastic sau abuziv. Nici urmă de „mortar“ sau de „chirpici“, numai cărămizi. Alegreţe, inteligenţă şi atenţie. Toate la superlativ.
          Sunt autori care şi doresc cu încăpăţânare să se scrie despre ei. Mai mult, vor ca un critic anume să scrie despre ei. Nu i înţeleg şi sper să nici nu ajung să i înţeleg vreodată. Mi se pare mai onorant să ştii (atât: să ştii) că un text al tău a fost citit de Ion Vartic.

 

Cosmin Ciotloş

O mare şansă

» anul XXV, 2014, nr. 9 (292)