Teatru de umbre

Eugen Uricaru

          Nu am fost coleg de facultate cu Ion Vartic. Cum s ar spune, l am primit la pachet, un dar atît de firesc pe cît de misterios. Preluase împreună cu Ion Pop şi Marian Papahagi, acesta întors din Italia după ce şi luase Laurea în litere la Universitatea din Roma, conducerea revistei Echinox, prima echipă zburătăcindu se mai mult sau mai puţin. Doru, adică Ion Vartic, se potrivea atît de natural grupului deja sudat de la Echinox, încît nici n am observat că nu fusese de la început cu noi. Cert este că avea un fel de a fi care te obliga să ţii cont de tine atunci cînd dialogai cu el. Ironic, cu o minte sclipitoare, citit cum puţini erau în preajmă, avînd o bibliotecă personală plină de mistere şi surprize plăcute (în acele rafturi am găsit pentru prima dată în viaţă ediţii princeps Mircea Eliade, Cioran şi Nae Ionescu), Doru, şi atunci, şi acum, avea cultul prieteniei reţinute. Era gata să şi piardă cumpătul pentru mici erori etice şi să şi piardă vremea cu grandioase proiecte utopice, dar care te ţineau în viaţă. Citea nu doar clasici sau traduceri, cum fac majoritatea celor ce citesc, ci şi autori români. Chiar şi autori pe care îi întîlnea la cafenea. Bea cafea ca un turc, deşi îi demonstrasem convingător că are rădăcini, chiar îndepărtate, armeneşti. Un portar al Sucevei în perioada lui Ştefan cel Mare îi era omonim, poate strămoş. Habar nu avea şi nici prea mare interes n a manifestat, mai cu seamă că îi plăcea să facă splendide farse dîndu se portarul Universităţii la telefon şi transmiţînd aşa ordine sau mesaje către feţe simandicoase, dar mereu în aşteptarea acelor veşti. Inteligenţa lui speculativă îl înghiontea să treacă dincolo de marginile realităţii folosindu se de credibilitate şi notorietate, folosind tehnica ficţională a lui J. L Borges, inventînd cărţi, autori, biografii pe care le făcea cunoscute în mult prea serioasa şi mult prea controlata presă a vremii. Succesul a fost total, unele dintre farse fiind consemnate la modul cel mai serios în bibliografii sau lucrări de referinţă oneste. Ştiu ce spun, deoarece eu însumi am fost subiectul unei astfel de cercetări luate în serios de varii persoane devenite personalităţi, cu vremea. Desigur, la rîndul său Doru a fost subiect de şarje amicale de acelaşi tip, chiar şi din partea mea, născîndu se aşa un spirit ludic în mica noastră lume, un spirit ludic purtînd inconfundabil amprenta stilistică a lui Ion Vartic. Pentru vremea pe care am străbătut o împreună, înainte de 1989, acest spirit ludic, introdus de el şi numai de el, asta neînsemnînd că nu am fi avut predispoziţie pentru aşa ceva!, a însemnat măcar jumătate din colacul nostru de salvare. Trebuie să o spun clar şi apăsat – el este cel care, în cercul nostru de prieteni, ne a convins că nu trebuie să i luăm în serios pe cei care ne controlau viaţa, şefi, autorităţi, conducători de orice fel şi teapă, chiar şi pe cei care erau atenţi la ce vorbim, dar mai ales la ce gîndim. Cealaltă jumătate a colacului de salvare era constituită din dorinţa irepresibilă şi comună tuturor de a citi şi de a afla adevărul despre cultura română. Cred că a fost atunci, din 1965 pînă în 1975, cea mai favorabilă perioadă, în limitele date, pentru formare şi creativitate. Cu o condiţie – să nu iei prea în serios toate prostiile oficiale, chiar şi oficia¬litatea în sine. Creator al unui mod de abordare – serios neserios – a realităţii, mai cu seamă a formelor sale carnavaleşti de manifestare, Doru Vartic s a dedicat apoi cu totul teatrului, fie că este vorba de teatrul underground, mă refer la Ars Amatoria, grupul de expresie teatrală cu totul liberă, fie că este vorba de instituţia Teatrului Naţional, fie că s a nimerit cîtva timp în Ministerul Culturii avînd responsabilităţi în acelaşi domeniu al teatrelor, fie că a scris studii, articole, eseuri privitoare la teatru ca text sau reprezentaţie, ori s a ocupat de opera lui Caragiale, desăvîrşitul regizor al lumii româneşti. Boala asta sufletească ce se cheamă pasiune pentru ceva nu l a părăsit niciodată şi nici nu l va părăsi vreodată. Că e vorba de teatru, că e vorba de scris, că e vorba de farse vii, că e vorba de prieteni vii sau morţi, Doru trăieşte relaţia respectivă cu o pasiune care mă face să cred că am  avut dreptate atunci cînd îl defineam ca un spirit oriental. Nu îndepărtat, ci foarte apropiat. E pasionat cînd citeşte, cînd scrie, cînd e melancolic, cînd îşi organizează spaţiul de retragere, cînd vorbeşte despre ceea ce crede şi cînd te convinge privitor la ceva în care nu crede. Palid ca un romantic, misterios ca un personaj din 1000 şi una de nopţi, îndrăgostit de căutarea valorilor imateriale şi gata să creadă că există Lampa lui Aladin, Doru Vartic este un om rar. El este unul dintre aceia care dacă se nimereşte în calea unei lumini reuşeşte să nu o întunece, ci să i dea un înţeles, spunîndu i povestea printr un inteligent joc de umbre. Nu m a căutat, nici la telefon, niciodată. Dar eu l am căutat. O să l mai caut, aşa cum cîteodată te pipăi să ţi dai seama dacă eşti încă viu, dacă exişti.
 

Eugen Uricaru

Teatru de umbre

» anul XXV, 2014, nr. 9 (292)