Portret

Andrei Şerban


Purificare e o piesă ermetică, trebuie să i dezgropi straturile de adîncime: cele mistice, magice, mitice. Apoi îţi dai seama că Purificare reprezintă în realitate un mister dramatic, un mister în consonanţă cu lumea noastră care se detestă şi se autodistruge din deznădejde ontologică. Dar în Purificare nu e vorba doar de lumea de azi, ci de lumea în genere, bolnavă şi mutilată încă de la facerea ei. Avem în Purificare nu numai „teatrul care ţi o spune pe şleau“ (in your face theatre), ci şi teatrul care îţi aruncă praf zgrunţuros în ochi, înşelîndu te prin materia sa brută. Pe scurt, viaţa noastră degradată, scandaloasă, de toate zilele.

Iată cum îşi începea Doru Vartic excepţionalul său eseu despre piesa scrisă de Sarah Kane, pe care am montat o la invitaţia sa – şi a lui Mihai Măniuţiu – la Teatrul Naţional din Cluj, pe vremea cînd era director general. Textul a fost publicat în caietul program al spectacolului, dar, în mod bizar, habar nu am pe ce motiv, nu a fost inclus în colecţia de texte critice a cărţii Enigma Sarah Kane. Păstrez un ataşament special faţă de acest spectacol, poate cel mai plin de riscuri dintre toate cele realizate de mine în România după ’89, şi profit de această ocazie să mi exprim faţă de Vartic o afectuoasă recunoştinţă.
          De cîte ori mă întîlnesc cu Doru în ultimii ani, îşi arată de fiecare dată regretul că nu s a retras de la direcţia Teatrului Naţi¬onal după premiera Purificării. Îl înţeleg foarte bine. Acest spectacol devenise „cult“ pentru unii (după cîţiva ani îşi formase un public al lui, mulţi reveneau, chiar călătorind de departe, din dorinţa de a se conecta cu energia acelui „mister dramatic“, cum l a numit Doru); alţii l au găsit poate prea radical pentru România acelui moment (dacă judecăm după recepţia extrem de negativă a majorităţii criticii de teatru). În ciuda controversei şi a mediatizării, în mod cu totul surprinzător, Purificare a fost scos din repertoriu imediat ce Vartic nu a mai fost director. De aceea îmi permit să cred că am avut noroc că Vartic nu a demisionat imediat după premieră, căci viaţa Purificării ar fi fost şi mai violent scurtată.
          Dar să ne concentrăm pe sărbătorit: Doru Vartic, aşa cum l am cunoscut eu, este nu doar eseistul strălucitor, intelectualul rafinat, ci şi un maestru al farselor şi şotiilor (se amuză des să l joace pe Puck ca să şi pună prietenii în situaţii comice, dintre cele mai neaşteptate). Şi, culmea, astea vin din partea unui mare timid. Doru e un timid, care, ca toţi timizii, poate deveni un vulcan aprins, iar lava lui frige rău. Cînd se revarsă, n aş vrea să i fiu în preajmă. Dar Doru, cel pe care îl cunosc, e şi un om de teatru de înaltă valoare, chiar dacă unii actori nu l au apreciat, că nu l au înţeles. Vorbind din experienţă, spectacolele mele (căci am fost invitat de trei ori de Vartic la Naţional) rămîn, împreună cu altele, dovada că teatrul sub direcţia lui a fost unul pasionat şi viu, uneori chiar inovator. A făcut ce a putut, în condiţiile extrem de grele ale momentului.
          După ce a renunţat la Teatrul Naţional, l am revăzut rar pe Doru. De cîte ori eram la Cluj, ori nu răspundea la telefon, ori, dacă dădeam de el, mormăia monosilabic ca omul cavernelor. Evident, prefera rolul de ermit. Mi l închipuiam singur, în bîrlogul lui, fumînd ca un dragon, şi mă întrebam ce altceva ar putea face decît să scrie şi să citească întruna! Dar la spectacolele mele de la Teatrul Maghiar nu refuza niciodată să vină. Întîi singur, apoi reapărea cu Marta Petreu. Ultima oară i am invitat pe amîndoi la Hedda Gabler. Eram uşor nervos să aflu cum va reacţiona, ştiind că Vartic e un mare specialist al teatrului lui Ibsen, iar interpretarea nostră nu era deloc una tradiţională, dimpotrivă, ne războiam cu multe dintre şabloanele greoaie psihologizante, ca să scoatem în lumină comedia amară, tragico absurdă ibseniană. La ieşirea din teatru i am văzut pe Doru şi pe Marta în lacrimi. La asta chiar nu mă aşteptam: Vartic, intelectualul tăios de rece, în lacrimi? Aşadar, Doru e un tip emotiv. Deci s a adeverit ce bănuisem despre relaţia noastră, chimia dintre noi fiind produsă de această energie la nivelul emoţiei. Teatrul, cel puţin cel care îmi place mie, trebuie să provoace, să activeze, nu atît mintea, cît emoţia. Distinsul şi temutul Domn Profesor, cel ce poate stîrni teroarea printre cursanţi, e deci şi el la fel de vulnerabil ca oricare dintre noi. Cu un talent al scrisului şi o percepţie a lumii ce i sunt unice, e şi el, un om printre oameni, fără răspunsuri în faţa necunoscutului ca oricare dintre noi…

 

Andrei Şerban

Portret

» anul XXV, 2014, nr. 9 (292)