Poeme  de Daniel Lăcătuş


Femeia aceea

Era o voce uşoară precum glasul unui cerşetor
cântecul cursese mai apoi de-a lungul gâtului meu
pentru a năvăli puternic ca o revărsare de ape
în cap unde s-a învârtejit îndelung înainte să adorm
ochii îmi erau sub asediul acelei femei
care cu privirea ei poate sfărâma armele zeilor desfrânaţi
şi care îmi amintea de bunica mea
ce a murit cu numele libertăţii între dinţi
a învins holera şi cancerul
dar au răpus-o gloanţele
de atunci scriu pe sicriul defunctei
până într-o zi când i se vor deschide pleoapele 
auzeam urcând cântecul în trupul acelei femei
umflându-i sânii şi străbătându-i mâinile
şi picioarele şi coastele în ondulaţii fantastice
în ochii ei se deschideau irisurile ca nişte eclipse
iar cântecul acela a reuşit să mă pătrundă şi pe mine


Nu-l vreau pe √-1

cât de mult timp a trecut
de atunci din timpul şcolii
când am întâlnit prima dată pe √-1
o amintire vie
ca şi când ar fi tăiată în timp
sala sferică
zeci de capete rotunde
şi profesoara noastră de matematică
etalându-şi geometria formelor sale
multă vreme am crezut
că ea era necunoscuta din ecuaţiile mele
într-o zi ne-a vorbit
despre radicali
şi îmi amintesc că am plâns
bătând cu pumnii în masă
şi am ţipăt nu-l vreau pe √-1
acest număr care a crescut
în mine ca o nelinişte


Cimitirul din gândurile mele

noaptea a pus stăpânire pe mine
lovindu-mi memoria pentru totdeauna
cu acel strigăt care mi-a intrat în carne
ca să prindă rădăcini
cu acele feţe strălucind ca nişte candele
într-o biserică antică
asemeni unui animal de pradă
durerea mă devora dinăuntru
cimitirul din gândurile mele
vuia de rafale ca o vijelie
cădeau obuze avioane rachete
bulgări enormi de pământ
cădeau oameni în fiecare clipă
din toate direcţiile zburau cu graţie gloanţe
ziua focurile se răreau
se opreau perioade lungi
aşa a fost zi după zi
noapte după noapte
din camerele cu geamurile făcute zob
cu pereţii muşcaţi de gloanţe
am sfârşit prin a aştepta
căzând peste mine bucăţi de cer


Eu sunt regele oaselor făcute ţăndări 

Inima-mi tremură
ca frunza toamnei, orfană,
ştiu că n-ai să mai vii. 
 
Când ai plecat
nici măcar nu te-ai uitat înapoi
ca să vezi cum mă prefac
într-o statuie de cenuşă


O zi în Irak

În orice minut putea fi posibil
să devin cenuşă.
În acest loc
ura este un cancer
care creşte în fiecare zi.
Cu cât înaintam, corpul meu
dezintegrându-se
părea opera unei întregi armate.


La moartea poetului

Acolo era Aius
împărţind cuvinte,
speranţe şi iluzii
celor morţi.
 
Aflând în cuvânt o forţă
mai adâncă decât moartea,
poetul s-a trezit,
înaintând spre asfinţit
îmbrăţişând lumina
 
(Aius a fost, la romani, zeul cuvântului)

Daniel Lăcătuş

Femeia aceea; Nu-l vreau pe √-1; Cimitirul din gândurile mele; Eu sunt regele oaselor făcute ţăndări; O zi în Irak; La moartea poetului

» anul XXV, 2014, nr. 8 (291)