Literatura română la „Europa Liberă“

Constantin Cubleşan

          Mai bine de trei decenii, la microfonul postului de radio „Europa Liberă“ (după ce susţinuse emisiuni literare, din 1951 până în 1975, la Radiodifuziunea Franceză), Monica Lovinescu a comentat, cu o tenacitate şi pasiune de invidiat, întreaga mişcare literară (şi nu numai) din ţară, evident, din perspectiva unghiului de vedere al opozantului regimului socialist (comunist) instalat în România după război. Îşi asumase o misiune temerară, rostită răspicat, în numele libertăţii de exprimare de care beneficia, departe de orice fel de constrângere partinică, deşi partizanatul pe aliniamentele liberalismului nu i a lipsit.

E o elementară datorie – rostea în 1965 – ca noi cel puţin, care nu suntem legaţi de aceleaşi imperative şi care n avem de înfruntat aceleaşi primejdii, să nu pierdem din vedere pe celălalt: al adevărului. Privirea aceasta suntem liberi s o avem şi nu putem renunţa la ea, e privirea pe care într un mâine, mai mult sau mai puţin îndepărtat, o va avea întreaga istorie literară – şi nu numai literară – pentru a judeca fenomenele şi răscolirile de azi.

Şi adăuga: „Nu înseamnă că dăm lecţii, nici note; înregistrăm doar“. E formulat aici un adevărat program de monitorizare, cum se spune azi, a vieţii spirituale româneşti, căreia îi va consacra întreaga existenţă. Recenzează cărţi, comentează acţiuni, analizează situaţii ce apar în peisajul literar românesc de a lungul anilor, dorind şi izbutind a desena, cu peniţă şi cerneală acidă de cele mai multe ori, profilul efigiei de pe cealaltă faţă a monedei literare, nevăzută sau numai nearătată publicului în comentariile ce răspundeau în ţară unor strict direcţionate comenzi ideologice. Elogiază un anumit tip de literatură, pe care o consideră a continua, atât cât îi era îngăduit, criteriul estetic al creaţiei interbelice, condamnând fără menajamente obedienţa faţă de puterea politică, falsul, demagogia şi militantismul propagandistic, ilustrate toate acestea în diversele creaţii cu mai puţină valoare artistică, dar bine orientate tematic. Din acest imens material critic, selectat cu stricteţe evaluatoare, şi a alcătuit, după 1989, serialul foiletoanelor radiofonice, sub genericul Unde scurte, şase volume, la Editura Humanitas (Unde scurte. Jurnal indirect – Unde scurte I, 1990; Seismograme, 1993; Posteritatea contemporană, 1994; Est etice, 1994; Pragul, 1995 şi Insula şerpilor, 1996). Comentariile realizate după 1989, publicate în revistele din ţară – Revista 22, Viaţa românească, Vatra – au fost reunite în volumul Diagonale (2002). Există însumată aici o întreagă istorie a literaturii române postbelice şi ideea structurării în acest sens a intervenţiilor radiofonice (şi altele, în plus) ale Monicăi Lovinescu nu s a lăsat prea mult aşteptată. Cristina Cioabă realizează o astfel de construcţie, publicând o masivă antologie de texte sub genericul O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960 2000 (Bucureşti: Editura Humanitas, 2014). Fără îndoială, nu avem de a face cu o istorie literară propriu zisă, gândită şi concepută în sensul consacrat al unui asemenea demers, ci mai degrabă cu o radiogramă („radiografiere“, zice exegeta de la Paris) a fiinţării scrisului românesc pe durata unei aproape jumătăţi de secol, căci, judicios precizează antologatoarea: „Autoarea a urmărit să ofere o panoramă a vremurilor aşa cum au fost şi aşa cum ea însăşi le a trăit […] fiind pe deplin implicată“, justificându şi, cu drept cuvânt, demersul prin a l fixa în orizontul critic al momentului nostru actual: „dintre istoriile literare care au apărut în ultimii ani la noi, lipsea tocmai aceea care a fost scrisă în timp real, aproape simultan cu apariţia cărţilor comentate“. Pe acest fir de înaintare analitică e structurat întregul material.
          O primă parte, substanţială, cuprinde articolele oarecum teoretice şi de apreciere generală a fenomenului, intitulat Scriitorii şi ideologia, la rându i organizată în câteva subdiviziuni: Ideologia; Denunţători. Poeţi de curte. Compromişi; Rezistenţa prin cultură şi Disidenţa, pentru ca partea a doua, nu mai puţin consistentă, să se fixeze asupra creaţiei unor scriitori care, din punctul de vedere al comentatoarei, au marcat epoca. Sunt şi aici două paliere de înaintare: Prozatori şi poeţi (cu subdiviziunile de rigoare: Prelungiri: Generaţia pierdută, apoi Noua literatură, iar în final cu Restituiri: Memorie şi memorii), pentru a se încheia cu a treia parte, Critici şi eseişti. Alura de istoricitate o dă însă organizarea materialului în ordinea cronologică a comentariilor, putându se astfel urmări nu doar evoluţia scrisului românesc, ci şi atitudinea însăşi, în receptare critică, a Monicăi Lovinescu. Iată, bunăoară, privind retrospectiv perioada anilor în care cuvântul de ordine în creaţie era metoda realismului socialist, Domnia Sa apreciază că acesta „este o doctrină vagă, dar eminamente serioasă, plictisul şi cenuşiul fiind trăsăturile sale dominante“; el „a pus capăt culturii“, scriitorii având sarcina de a consemna realitatea concretă a vieţii, numai că „esenţa a ceea ce s a petrecut la noi, ca în oricare alt regim comunist, e atât de departe – la limită, inedită în istorie – încât a vrea s o redai cu instrumentele unui realism cotidian înseamnă un efort sisific“, iar problema e că „în vremea realismului socialist sau a stalinismului (cu toate că denumirea e falsă, deoarece Lenin a pus temelie tuturor deformărilor), strădania puterii a constat în a şi convinge supuşii (la nevoie prin teroare) nu să dorească socialismul, ci să l vadă în timp ce el nu exista“. Din păcate, nu se ocupă punctual de creaţiile acelei epoci, întrucât consemnările sale încep prin anii ’60, când de acum proletcultul expiase, iar bătălia pentru înlăturarea realismului socialist se afla în plină desfăşurare. Reţinem totuşi aprecierea faptului că, în acel moment, scriitorii afirmaţi înainte de 1945 erau împărţiţi în două categorii: în recuperabili şi anexaţi. E o observaţie ce ţine de sesizarea de fond a strategiei puterii în privinţa şanselor acordate acestora, nevoind a i lua în considerare pe cei care existau avându li se luat însă dreptul la semnătură sau, şi mai grav, fuseseră lichidaţi.
          Deceniul al şaptelea stă sub semnul „rezistenţei prin cultură“, căreia îi acordă atenţie majoră, reţinând „efortul de recuperare a ceea ce se numeşte «moştenirea literar㻓 (martie 1965); deopotrivă se confruntă cu o „problemă de generaţii“ („Dacă dispreţul tinerilor priveşte doar înaintaşii cărora servilitatea politică le ţinea loc de talent, de ce să pomenim de un conflict de generaţii? E un conflict de valori şi nimic altceva“ – octombrie 1966). Se opreşte firesc asupra fenomenului cenzurii, consemnând atitudinea „tinerilor scriitori“ care într o şedinţă de UTC reclamă faptul că, „în loc să primească fragmente de libertate ca tot atâtea daruri venite de sus, îşi reclamă drepturile cu un limbaj din care nu lipseşte demnitatea, nici violenţa“, dând dovadă de „o solidaritate de generaţie“ (mai 1968). În acest cadru abordează mişcarea onirică („Oniriştii sunt primejdioşi deoarece se vor un curent al libertăţii şi al lucidităţii“ (februarie 1969) şi, în pandant, se ocupă de evazionismul amendat în ţară, în acel moment („evazionismul a reprezentat, de prin 1960 şi ceva încoace, calea, dacă nu unică, cel puţin cea mai largă, a liberalizării în cultura românească şi a constituit, în acelaşi timp, şi originalitatea ei, în configuraţia mai generală a libertăţii din Răsărit şi din Rusia […] în România se ieşea, mai ales, dintr o literatură de coşmar printr un salt în imaginar“ – iunie 1970). Spaţii ample sunt consacrate, în 1972, renumitelor Teze din iulie şi şedinţei de la Neptun cu scriitorii, în care „rezistenţa se manifestă foarte clar“. Apoi, Conferinţa Scriitorilor din 1972, în care desluşeşte, pe de o parte, vocile contestatarilor, iar pe de alta acele ale staliniştilor. Comparativ cu precedenta Conferinţă a Scriitorilor, din 1968, sesizează „un eşec al «îndrumătorilor către îndărăt», fără a reprezenta o victorie a aripei liberalizante“. În acest context, e îndreptăţită să vorbească despre „mediul literar românesc“ care, în concepţia sa, „se confundă cu o geografie complicată şi în continuă mişcare, curajoşii de ieri devenind deodată neutrii de azi, iar compromişii de altădată metamorfozându se în opozanţi îndârjiţi“ (cazul Deşliu). Tot acum observă „o sete de parvenire socială“ a scriitorilor, dar, fapt remarcabil, liberalizarea a început prin apariţia unei noi generaţii de scriitori, ,„prima din istoria noastră, care avea dreptul, bazându se pe un criteriu etic, să şi respingă în bloc predecesorii compromişi de a lungul realismului socialist“ (august 1972). În 1977 abordează din nou problema cenzurii, desfiinţată ca instituţie, în locul căreia distinge însă puse în funcţiune alte trei vămi, nu mai puţin odioase (februarie 1977). În acelaşi an are loc Conferinţa Naţională a Scriitorilor, care pune în evidenţă condiţia membrilor breslei, aceia care „au pus capăt monolitismului discursului totalitar“, marcând în felul ei „prima disidenţă“, începută atunci când scriitorii „au început să înlocuiască abecedarul senilizat al ideologiei prin cuvinte adevărate“ (iulie 1977). Evenimentul care îi atrage atenţia în anul următor este colocviul de critică şi istorie literară ce ia în dezbatere „protocronismul lui Edgar Papu“, când Paul Anghel îndeamnă „literatura română la eforturi titanice spre a se impune universului“ (mai 1978). Nu i scapă, nu avea cum să i scape, cazul de plagiat al lui Eugen Barbu (martie 1979), cu amplele dezbateri în presă. Mult mai interesantă se dovedeşte a fi însă, în 1981, Conferinţa Scriitorilor (marcând „obsedantul prezent“), în care, pentru a contracara răzvrătirile afişate de acum ale scriitorilor, Dumitru Popescu, „unul dintre supremii responsabili culturali de partid“, compară public Uniunea Scriitorilor cu „grajdurile lui Aulis“, replica venind din partea lui Dan Deşliu, care în numele confraţilor, afirmă, preluând parabola, dorinţa ca scriitorii să fie trataţi de putere măcar aşa cum erau îngrijiţi caii „în grajdurile trecutului“. Totul, spune Monica Lovinescu, creează „o situaţie în care un focar al rezistenţei – chiar limitat la cultură – cum e Uniunea Scriitorilor constituie o rodnică sfidare a regimului“ (iulie 1981). La aniversarea a două decenii de apariţie a revistei Secolul 20, comentatoarea se exprimă cu satisfacţie: „Secolul 20 nu ne introduce cultura, printr un salt brusc şi miraculos, în universalitate […] dar ne îndeamnă să ne descotorosim, prin luciditate şi bun simţ, de complexele devenite, după izolarea la care au fost supuse literele româneşti de a lungul stalinismului, şi mai nocive prin exacerbarea lor“ (februarie 1982). Se relatează despre cazul Dorin Tudoran („De la Paul Goma încoace, nici un scriitor român nu mai rostise, din interior, o critică directă împotriva şefului statului“ – septembrie 1983). Este punctat cazul Anei Blandiana, cu poemele subversive din Amfiteatru (februarie 1985); cazul C. Noica (noiembrie 1985); prestigioasa publicaţie Caiete critice (februarie 1987); prezintă o lungă listă de critici români care au ales calea exilului (octombrie 1988) etc., etc. Se nţelege, între aceste abordări de ordin oarecum general, sunt comentate (prezentate, recenzate) producţiile (aproape la zi) ale scriitorilor români din ţară, cu succinte portrete, alături de pronunţarea unor judecăţi de valoare privind claritatea scrisului şi mai ales a atitudinii politice a acestora, a capacităţii lor de reflectare a realităţilor reale din ţară. Ş.a.m.d.
          Interesează mai puţin comentariile asupra unor scriitori din vechile generaţii (G. Călinescu, T. Arghezi, Ion Barbu ş.a., alături de Gellu Naum, Ion Caraion, Nichifor Crainic ş.a.) cât mai ales cele privindu i pe scriitorii consacraţi în epocă: Marin Preda („Cel mai iubit dintre pământeni ocupă un loc aparte, nu atât prin descifrarea faptelor şi situaţiilor, cât prin meditaţia asupra lor ce se îndreaptă spre esenţa fenomenului totalitar şi nu se mulţumeşte doar cu aluziile sau cu vorbitul în dodii“ – mai 1980); D. R. Popescu (referitor la F: literatura „se îmbogăţeşte prin acest roman cu încă o dovadă că poate exista un fabulos al realului, infinit mai fantastic decât fantasticul propriu zis. Calea lui Dumitru Radu Popescu este o cale modernă“ – iunie 1969); Augustin Buzura („ne obişnuise, încă de la primul său roman, Absenţii, cu autenticitatea unei rostiri ce se voia nemăcinată de prudenţele circumstanţiale. Mereu, în cărţile sale, eroul este un «străin» într o lume ostilă, pocită de delaţiune şi frică“ – noiembrie 1980); Paul Goma („prin care România şi a dobândit un loc în disidenţa Răsăritului“ – martie 1979); Nicolae Breban („Cazul romanului lui Nicolae Breban, Bunavestire, în centrul atacurilor, este simptomatic pentru felul în care partidul a sperat şi speră să fie asigurată cenzura în România acum, când, de bine ce a dispărut, se vede introdusă la toate nivelurile şi considerabil agravată“ – iulie 1977); Marin Sorescu („odată cu Marin Sorescu teatrul românesc, după anii pe care i am ştiut, are, în sfârşit, un autor dramatic modern, nu abil, ci semnificativ, nu imitator, ci contemporan“ – octombrie 1968); Gabriela Adameşteanu („Dimineaţa pierdută, în ciuda faptului că nu e în nici un fel vorba de un roman politic, veracitatea tuturor detaliilor, cât şi libertatea inimitabilă a tonului fac din el unul din romanele cele mai adevărate din câte ne au fost dat să citim“ – septembrie 1984) ş.a. Deopotrivă, aprecierile sancţionare vin să condamne scriitori ca Adrian Păunescu („vocaţia arivistului“, „tipologia scriitorului de curte“ – iulie 1981); Artur Silvestri („orientat între extrema dreaptă şi extrema stângă“ – noiembrie 1984); Corneliu Vadim Tudor („bardul antisemitismului“, „trepăduş de Curte Nouă“, „naţionalism de vorbe goale, vânt şi faţadă, ce desfigurează, murdăreşte prin deriziunea planificată a patriotismului real“ – ianuarie 1985) etc.
          Caracterizările privind aspectul general al literaturii române, scrisă în această perioadă, au deschiderea compasului potrivit unei viziuni comparatiste, integratoare într un fenomen general specific.

Literaturile Răsăritului suferă de ispita de a se confunda cu istoria epocii noastre şi de imposibilitatea – în condiţiile date – de a o dezvălui nu numai în integralitatea ei, dar şi în neagra ei originalitate. În timp ce în Occident se scriu eseuri şi tratate spre a stabili diferenţele – esenţiale – între orice tiranie de tip clasic înregistrată în istorie şi totalitarismul specific vremii noastre, încarnat în hitlerism şi în comunism, scriitorii trăitori în totalitarismul de tip comunist se văd nevoiţi să i ignore specificitatea şi să se mulţumească cu câteva explicaţii sumare, amalgamând atunci când au îndrăzneala, cât mai multă realitate în jurul lor. (mai 1978)

Sau, aplicate direct la realitatea creaţiei literare româneşti:

Noţiunile acestea: angajament, adevăr, curaj, literatură militantă fuseseră atât de prostituate de realismul socialist, încât literatura română le a boicotat vreme îndelungată, încercând salvarea în esteticul pur. Încercare izolată printre literaturile trecute prin aceeaşi minciună şi aceeaşi tiranie a dogmei: peste tot, din Rusia până în Polonia, de la Budapesta şi până la Praga, cuvintele – 2000 sau mai multe – pentru a se dezbăra de balastul propagandei, se sprijineau pe alte evidenţe şi, mai totdeauna, un martor ieşit din Gulag inaugura prin mărturia sa reintrarea în literatură. La noi, ocolul a fost mai lung. (septembrie 1983)

Istoria literaturii române, aşa cum s a scris ea, din mers, în emisiunile de la Radio „Europa Liberă“, de către Monica Lovinescu, este una cu totul aparte. Întrucât este (con)centrată pe atitudinea rezistenţei scriitorilor din ţară la presiunea totalitarismului comunist. Este o istorie a încercărilor (şi a reuşitelor, nu de puţine ori) ale acestora de a depăşi limitele impuse dogmatic şi de a accede într un circuit universal al valorilor construite în normalitatea exprimării libere. E, fără îndoială, o istorie părtinitoare, o istorie a reuşitelor şi a eşecurilor, judecate exclusiv din perspectiva unui viitor (mai apropiat sau mai îndepărtat) în care, cum ar zice cronicarul, birui va gândul. Şi, cu o conştiinţă premonitorie, formulând un soi de sinteză asupra perioadei literare (spirituale, în general) ce s a încheiat în decembrie 1989, Monica Lovinescu se rostea, în 1988, astfel:

Reabilitarea moralei se loveşte de obstacole paradoxale. De a lungul „obsedantelor decenii“ ale dogmatismului, ficţiunea impusă ca model unic împletea minciuna cu lipsa de valoare, tocmai sub pretextul politic şi moral. Literatura noastră a reînvăţat să respire revenind spre rigorile uitate ale esteticului. Şi memoria lor trebuie, natural, să rămână trează. Singurul criteriu de judecare a unei opere de artă nu poate să nu fie cel estetic. Numai că, prin aceasta, opera de artă nu se vede obligată să se rezume la estetism. Ea poate […] să fie solidară cu suferinţele semenului, fără a şi trăda misiunea. Lucru cu atât mai evident cu cât „cimitirele“ rămân deschise, iar inchiziţiile, o ştim prea bine, nu aparţin toate trecutului.

Constantin Cubleşan

Literatura română la „Europa Liberă“

» anul XXV, 2014, nr. 8 (291)