Poeme de Olimpiu Nuşfelean

Narcis supramodernist

Sătul de oglinda izvorului,
el se oglindeşte n ocean.
Chipul lui, îndrăgit de el însuşi, pe ascuns,
se răsfrînge în clopote mari
din mai mari universuri;
şi îl uită.

Un gînd ivit în perla
de la picioarele Prinţesei de apă
învie, multiplicat,
în stelele purtate de peştişorii de aur,
în cele mai neaşteptate dorinţe,
în mii de aşteptări.

Oceanul de chipuri identice
e o minge multicoloră
ce creşte mereu precum luna neaşteptată
din o sută n o sută de ani,
nu i mai încape în inimă,
nici în minte,
striveşte Pămîntul...

El nu vrea un chip,
nici două feţe,
el vrea toate chipurile,
adunate din timpuri de cenuşă,
din ţipătul pescăruşilor,
din tot ce au citit comesenii săi,
pe toate pune pecetea indiferenţei sale
şi apoi le trimite, scrisori la vedere, în lume...

Zice că adevăratul lui chip
e cel din oglindă, şi îl refuză,
s ascunde de el în tot ceea ce i seamănă,
în mii de cioburi de sticlă răsfirate pe plajă
şi fuge de toate călcînd peste toate
rîzînd,
cu tălpile însîngerate.


Dragostea în camera frigorifică

Oare n ai putea să ţi ascunzi dragostea
într o cameră frigorifică,
închisă cu o singură cheie
nimănui împrumutată?

Pe măsură ce o să i scadă temperatura
va cerşi de la tine
alte şi alte simţiri şi trăiri,
căutînd în dicţionare
diferenţe de sens –
o dragoste transformată n citire.

Şi tu – mulţumită,
desfoliată din metafore prădătoarea,
ca şi cum o idee
ar fi mai tandră decît degetele mele.

Oricînd o poţi scoate de acolo
ca s o oferi altcuiva
cînd momentul e copt...
Nu înecată, ca un căţel rătăcit,
în laptele zorilor.

Cînd e bine ţinută în frîu
şi dragostea i o bună afacere.
Nu ţi aduce bani sau plăcere –
dar şi disperarea i o valoare
pe care cei slabi de inimă
n o pot avea.


O pasăre zădărnicită de frig

Dumnezeu ar vrea să mă nască din nou.

În fiecare dimineaţă, la cafea,
îmi oferă o şansă
pe care o confund c o ispită.

Citesc semnele zorilor
şi nu le nţeleg.
Mă agăţ în continuare de barele tramvaiului
ce mă duce la serviciu,
îmi beau paharul de vin
la palavre,
urmăresc ochii însufleţiţi ai divei,
convins că trăiesc.

Dar El ar vrea să mă nască din nou
fără vreun efort din partea mea,
nu  prin spovedanie,
nu prin sudoarea adîncului,
nu eludînd crugul lumii...

Eu însă mă prind
de uşile timpului
să mă treacă în mod sigur
în alt anotimp,
unde să nu mai am simţire
pentru tot ce mă doare.

Plata mea ar fi
o simplă poezie
în care s ar adăposti o pasăre
zădărnicită de frig.

Şi eu...

Doar o poezie – o pasăre cîntătoare
zădărnicită de timp.

Poate ar vrea să mă nască
pentru un alt sfîrşit?

Olimpiu Nuşfelean

Narcis supramodernist; Dragostea în camera frigorifică; O pasăre zădărnicită de frig

» anul XXV, 2014, nr. 8 (291)