Poeme de Rodica Marian 

Machu Picchu

                  Se dedică criticului Petru Poantă pentru
                  Prefaţa cărţii mele
Chipul şi asemănarea

Azi am simţit cum halucina moartea renăscătoare pe lângă mine,
Ca un abur cuminte şi vag cunoscut
Mă chema blând să mă aşez în faţa unei hârtii albe,
La un concurs fulger de mărturisire (în proză ori poezie),
Cu şapte cuvinte date ca obligatorii.
Ciudat era că nu ştiam care sunt acestea,
Dar ele se înfipseseră în mine şi mă chemau
Cu o singură voce, cu tot ce era mai viu în mine,
Vino, zicea aburul, cu o lene violetă, plină de căldura
Uşoară a artezienelor, ca mătasea din covoarele persane,
Vino să vezi cealaltă jumătate de lume,
Espahanul văzut de Balzac nu se mai  pune la socoteală,
Azi podurile acoperite s au uscat şi pe dinăuntru
(e tocmai anotimpul secetei) şi seamănă mai mult cu oraşele
Lui Darius (cu ce a rămas din ele şi ce au dus secolele dincolo),
Şi ele visează şi aşteaptă şi visează ca cele şapte cuvinte uitate
Să găseasă Poteca Inca, cu scările ei zigzagate, de neconfundat
Şi totuşi pierdute în junglă, visează să mă ajungă
Lângă Coliba Îngrijitorului Pietrei Funerare,
De unde devine vizibil, deodată, misterul
Din zidul rotund al Templului Soarelui şi apoi le poţi
Regăsi în eleganta umbră din Templul celor Trei Ferestre, 
Unde se demagnetizează orice lucru
Şi anume fiinţe purtate de taine vechi, patinate
Ori, poate, dacă ai puteri, mergând tot mai sus,
Pe scările din spatele Sacristiei,
Le ghiceşti în respiraţia acelei intimităţi crude, care pluteşte
Ireal în liniştea ascuţită, tăiată cu infinită precizie
În pietrele uriaşe, aşa cum, îmi amintesc în cele din urmă,
Au fost îngropate chipurile fără asemănare ale celor şapte cuvinte
În furtunile dintr o altă facere a lumii.


Mi ar plăcea

Mi ar plăcea să fiu fiica unei lumini amare
Să mă adâncesc cu şerpuită putere în soarele ceruit
De o lăuză amiază, precum uriaşi copaci se unesc
Cu zidurile şi statuile templelor de lângă Angkor Wat,
Să mă împotmolesc într o vâscoasă căutare de sine
Prin mituri şi ritualuri pierdute
(Le am simţit prezenţa în azurul rarefiat 
Din canionul Condorului, alteori
Prin catifelate funduri de mare),
Mi ar plăcea să mi regăsesc viaţa prin cine ştie ce cotlon
Dintr o biserică mustoasă, dintr o junglă prelungită în nori, 
Unde se ascund, în cele din urmă,
Mirific uscate, toate tainele naşterii mele,
Toate nemărturisirile bunicilor şi stăbunilor...

Pe toate le las să zacă netulburate în mine
Precum aş culege grăunţele de aur ale zilei
Ori literele bănuite din cartea pe care Maica Fecioară
O ţine în mâna liberă (pe braţul celălalt e pruncul Iisus).
Mi ar plăcea să mi ţin aleanul printre grăunţele acelea,
Să rămân acolo, într o veghe fericită, ca după o epuizare fără ţintă,
Mi ar plăcea să regăsesc acelaşi zâmbet nesigur
Din icona pe care o privesc cel mai des
În aceste mereu neînţelese altare
(Chiar dacă stau până azi în magnifice domuri),
Mi ar plăcea să văd cum cele şapte capete ale cobrei
Care nconjoară terasele oraşului templu
Se întorc în gândurile uşoare
Ale ielelor din poienele noastre, pornite pe râs,
Precum mi ar plăcea să mă ntunec
Numai şi numai în neuitare,
Să mai sufăr puţin de dureri omeneşti,
Să simt că mi crapă sufletul de o fărâmă de frică.


Poate, neprihănirea

Poate că nu recunoaştem neprihănirea şi poate că
Ştiam din pruncie cum să fac să înflorească gândul
(Nimic nu i mai puternic decât o astfel de primăvară),
Gândul creator şi cel ce face temelie nouă,
Gândul singur, încrezător, fără încrâncenare, dar neadormit.
Cel dintâi chemat a fost gândul ce mi refuza ereditara robusteţe,
Proiectând cu teribilă grijă o fiinţă clorotică,
Ca o nălucă albă, subţire ce şi deschidea o cale largă
Printre trupuri arămii, uşor transpirate,
Asta voiam să fiu, şi am fost
Şi mai mult,
Am fost proaspătă, tristă, inocentă şi fatală,
Neînţeleasă şi ciudat de frumoasă, aproape mereu
(Uneori mai cădeam în starea amorfă, cea de dinainte,
Dar mă reinstala repede puterea regelui gând).
De la o vreme dezastrul se anunţa pe dinăuntru,
Nimic bun nu mă răsplătea şi nici nu mi pria,
De fapt îmi uram gândul cel dintâi în regat,
Prea îşi făcea de cap
(M am speriat o dată de strălucirea perfectă
A feţei mele din oglindă),
Deşi mi iubeam nefericirile,
Toate erau fără speranţă,
O Doamne, cât de bine mi stăteau, 
Ce caldă, nepământeană era veşnica amânare
A ieşirii din lungul lungului de disperare,
Şi, Doamne, cum complotau pentru urcarea pe tron
Gândurile moştenitoare...
 
N ar fi trebuit să aştept ziua unei întâmplătoare predicţii...

Toate acestea le ştiam, dar le am văzut apoi, ici colo,
În templele săpate în stâncile roşii ale Petrei,
În copacii crescuţi din piatră seacă, prin defilee pustii,
Pe vârfuri multicolore de dune, în câmpurile de flori liliachii ale
Deşertului Wadi Rum, în sângeriile lui nisipuri,
Unde a rămas – poate – şi inocenţa nerecunoscută
A lui Lawrence al Arabiei.

Acum vine fluviul de sânge al ruşinii de a nu fi poetul
Cel fără de prihană, fiindcă mi am dormit şi picul de har
Pe care cerul înstelat din Wadi Rum îl promite
(după tradiţia locului, cel care petrece o noapte în acest deşert devine poet)
Şi acum, cătinel, cătinel, cu mişcări vălurite, precum apsaras,
Dansatoarele celeste, încerc să seduc stelele
Să stea deasupra deşertului, să ţină bolta în noapte.

 

Rodica Marian

Machu Picchu; Mi ar plăcea; Poate, neprihănirea

» anul XXV, 2014, nr. 8 (291)