O polemică politică
George State

MAI CUNOSCUTĂ (cum mai citite sînt şi textele aferente) din domeniul criticii şi al ideologiei literare, polemica dintre T. Maiorescu şi C. Dobrogeanu-Gherea are şi o dimensiune, mai puţin cercetată însă, politică. Dacă polemica dintre cele două mari personalităţi (sau, mai bine zis, dintre direcţia maioresciană şi cea gheristă) angajată în perimetrul criticii şi al ideologiei literare a fost pe larg reconstituită, studiată, evaluată (de exemplu, în cercetările monografice asupra ambilor „protagonişti“ ale lui Z. Ornea), nu acelaşi lucru se poate afirma şi în ceea ce priveşte disputa celor doi contemporani purtată în sfera mai largă a gîndirii social-politice, a reflecţiei angajate (ideologic) în viaţa politică a vremii lor.
Deşi texte care să ilustreze o asemenea controversă există, deşi s-au remarcat poziţiile distincte, cel mai adesea opuse, ale celor doi teoreticieni, nu există încă, din cîte cunosc, o abordare comparativă – din perspectiva „ideii sincroniste“ – a teoriilor celor doi gînditori. Este tocmai ceea ce voi căuta să schiţez aici, fără a avea, fireşte, pretenţia exhaustivităţii.
Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost, probabil, cel mai important ideolog socialist român. Socotit de Ion Ianoşi drept „unul dintre primii «marxişti» nu doar din ţară, ci din întreaga lume“, Gherea şi-a consacrat viaţa şi cea mai mare parte a operei sale întemeierii şi „aclimatizării“ socialismului în România. Opera sa doctrinară (care conţine şi un număr însemnat de scrieri circumstanţiale) urmăreşte două scopuri, care – în epocă – erau la fel de necesare: primul viza combaterea ideii că socialismul este, pentru România, o „plantă exotică“, iar cel de-al doilea obiectiv al marxistului român a fost articularea teoretică a doctrinei/ideologiei socialiste.
Aşadar, o preocupare majoră a doctrinarului român a fost aceea de a infirma teza, larg răspîndită la adversarii săi de idei – de la conservatori la poporanişti –, a inadecvării concepţiilor socialiste la realităţile româneşti şi chiar, mai mult, a irelevanţei, a lipsei de consistenţă a socialismului ca atare. Evaluînd, în întregul ei, opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Z. Ornea nota că acesta a fost „preocupat să demonstreze, de la începuturi (vrem să spunem de la 1883) pînă la sfîrşitul vieţii, legitimitatea socialismului în ţara noastră“1. Desigur, textele şi contextele (mereu combative) în care Gherea afirmă nu doar legitimitatea, ci şi necesitatea ideilor socialiste sînt numeroase şi variate. Voi exemplifica aici, pe scurt, cu una dintre scrierile polemice gheriste.
Studiul intitulat „D-l Maiorescu“ a fost conceput ca răspuns la conferinţa „Condiţiile progresului omenirii“, ţinută de T. Maiorescu în iunie 1892 la Ploieşti, şi a fost publicat iniţial (în aceeaşi lună şi în cea următoare) în şase numere succesive ale săptămînalului Democraţia socială. Articolul reprezintă o combatere a „aceluiaşi refren: «Socialismul e un product străin, o plantă exotică, bună pentru ţările europene, dar pentru noi – ba»“, venit acum „din partea unui om de valoarea intelectuală a d-lui Maiorescu“2.
Încă de la început, Gherea rezumă poziţia adversarului său, spre a o putea, mai apoi, combate:

Esenţa conferinţei e următoarea: „Progresul e realizarea mulţumirii sufleteşti a omului, tinderea spre progres va să zică tocmai tinderea spre căpătarea acestei mulţumiri sufleteşti, iar condiţia principală şi primordială a realizării acestui progres e mişcarea consecutivă, pas cu pas, picătură cu picătură, dar nu graba şi salturile“3.

Dimpotrivă, Gherea consideră că „un popor poate şi în unele cazuri trebuie să progreseze prin salturi“4. Ba mai mult, el e de părere că această concluzie „se impune necesarmente ca o deducţie firească din argumentarea d-lui Maiorescu“5. Păstrînd analogia maioresciană dintre societate şi individ – analogie semnificativă, întrucît ea ne dezvăluie concepţia organicistă conservatoare –, Gherea răstoarnă perspectiva mentorului Junimii, concluzionînd împotriva argumentaţiei acestuia:

după cum un individ ce aparţine unui popor-copil, ca să progreseze şi să se cultive, trebuie să sară toate treptele culturale şi ştiinţifice pînă la cele mai noi, tot astfel şi o societate-copil, ca să ajungă cultă, civilizată în sensul european, trebuie să sară toate treptele culturale mijlocii şi să accepte toate instituţiunile sociale ca şi toate ideile sociale cele mai noi6.

În mod similar, autorul Neoiobăgiei respinge şi prima parte a aserţiunii maioresciene, după care progresul reprezintă realizarea mulţumirii sufleteşti. Argumentul său e tot unul psihologizant:

Va să zică, progresul omenesc e tendinţa omului spre realizarea treptată a mulţumirii interne, condiţiunile materiale externe neavînd valoare decît întru cît ele ajută la realizarea acestei mulţumiri interne; iar mersul acestui progres nu poate fi decît lent, pas cu pas.
Să vedem. Mai întîi, să facem o întrebare: dacă tendinţa acestei mulţumiri constituie progresul, care e forţa care ne-ar face să tindem spre această mulţumire?
Răspunsul firesc la întrebarea aceasta e că forţa asta psihică, sufletească e nemulţumirea7.

Eroarea lui Maiorescu în ceea ce priveşte înţelegerea progresului şi definirea acestuia constă, după Gherea, în „metoda ce întrebuinţează“. Această greşeală are, conform criticului marxist, trei dimensiuni: 1) ia în considerare omul în genere, adică o abstracţiune, nu omul real; 2) societatea e privită ca fiind alcătuită dintr-o sumă de astfel de abstracţiuni, devenind ea însăşi ceva abstract; 3) din faptul că ceva este adevărat pentru un om (fie el şi unul „real“), nu se poate transfera acel adevăr la nivelul întregii societăţi, întrucît aceasta e „un supraorganism organizat, căruia nu i se potrivesc legile unui organism individual“8, ci are propriile-i legi de dezvoltare.
În sfîrşit, Dobrogeanu-Gherea ajunge la punctul cel mai important al conferinţei lui Maiorescu despre „Condiţiile progresului omenirii“, concentrîndu-se asupra „unei singure aplicaţiuni a teoriilor d-sale la viaţa practică, la viaţa noastră socială, şi anume deducţiunea ce face d-sa că în ţara noastră socialismul n-are ce căuta“9. Gherea sintetizează ironic literatura antisocialistă a vremii lui: „socialismul e bun pentru orice ţară afară de ţara celuia care scrie ori vorbeşte“10.
Două sînt argumentele forte ale marxistului român, mereu reluate în varii contexte polemice. Primul dintre acestea constă în observaţia că socialismul e tot atît de „exotic“ pe cît era, la vremea introducerii lui, liberalismul burghez. Al doilea argument – care încearcă a acredita ideea marxistă a necesităţii şi inevitabilităţii organizării socialiste a societăţii (socialismul e considerat „o formă de convieţuire socială, o formă absolut necesară, o formă pe care într-un mod ab-solut inevitabil o vor îmbrăca societăţile moderne, în drumul lor evolutiv“11) – este unul „sincronist“: România preia, vrînd- nevrînd, formele civilizaţiei apusene şi, pe cale de consecinţă, socialismul „se va impune necesarmente şi în ţara românească, pentru că ţara românească nu e despărţită printr-un zid chinezesc de Europa occidentală“12:

Cînd clasele noastre dominante europenizează ţara noastră, cînd ele lucrează pentru introducerea industriei, cînd introduc maşini în ţară, cînd formează bănci de credit, cînd proletarizează ţărănimea noastră etc., ele lucrează pentru a pregăti terenul socialismului13.

Ce le rămîne, atunci, de făcut socialiştilor, dacă procesul, în curs, al modernizării conduce, inevitabil, la socialism, ba, mai mult, şi „potrivnicii socialismului, chiar pornind de la interesele lor egoiste, lucrează pentru socialism“14? Răspunsul e acesta: „socialiştii convinşi“ (cei cu „simţăminte generoase“, care posedă „priceperea clară a evoluţiunii sociale moderne“, după cum se exprimă Ghe-rea) trebuie să introducă „factorul conştiinţei“, să „lumineze“ şi să „explice“ acest mers al lucrurilor, să „organizeze“ forţele pe care contemporaneitatea însăşi le configurează. Pe scurt, socialiştii trebuie să se îndeletnicească cu propaganda. Este tocmai ceea ce a făcut, de-a lungul vieţii sale, şi Gherea.
Al doilea scop al marxistului român a fost să definească doctrinar socialismul, adică să articuleze programul socialiştilor români. Lucrarea Ce vor socialiştii români? Expunerea socialismului ştiinţific şi Programul socialist din 1886 reprezintă cea mai sistematică realizare a acestui deziderat. Considerînd socialismul o ştiinţă, asemeni matematicii15, Gherea va distinge socialismul ştiinţific – de la care se revendică – de cel utopic, susţinînd că socialismul nu este o utopie, ci „o formă socială care va înlocui numaidecît forma burgheză cum aceasta a înlocuit pe cea feudală“16. Apoi îşi va relua argumentele împotriva tezei că socialismul este, pentru România, o „plantă exotică“. O parte importantă a studiului gherist se concentrează, după modelul marxist, asupra „temeliei materiale“, mai precis – asupra organizării producţiei.
Dacă organizarea burgheză a producţiei este, după socialistul român, aducătoare de „nefericiri“, cea a muncitorimii ar fi mult „superioară“. Dar, deocamdată, poporul mun-citor „stă însă dezorganizat în faţa burghezimii, nu ştie să-şi formuleze cererile sale“ şi, de aceea, datoria socialiştilor este „de a organiza şi de a lumina poporul muncitor, astfel ca el, împreună cu socialiştii, să ceară un şir de reforme […] cu putinţă de îndeplinit“17.
În partea finală a studiului său, Gherea a alcătuit un program politico-economic al partidei socialiste, menit tocmai să înfăptuiască, aplicat, reformele invocate. Programul socialist – care, după autorul său, cuprinde numai cereri „cu putinţă de realizat“ şi care „nu-s exagerate“ – e conceput spre „a îmbunătăţi mult starea muncitorilor şi a întemeia o stare de lucruri mult mai potrivită pentru transformarea socialistă“18.
Revendicările – grupate pe două categorii: politice şi economice, cîte nouă pentru fiecare parte – ale programului socialist redactat de Gherea nu sînt, analizate lucid, chiar atît de rezonabile pe cît le consideră autorul lor. Cu siguranţă, unele dintre aceste revendicări sînt legitime, chiar dacă clasa politică românească nu era pregătită să le accepte. Aşa sînt, de pildă, pentru „partea politică“, votul universal direct (de la 20 de ani), libertatea desăvîrşită (pentru presă, întruniri, asociaţii) şi inviolabilitatea domiciliului, habeas corpus sau egalitatea femeii. Alte cereri politice sînt însă sau exagerate, sau naive: desfiinţarea armatei şi înarmarea poporului, alegerea magistraţilor de către popor şi justiţia fără plată la toate instanţele şi în toate privinţele ori înlocuirea penitenci-arelor prin case de corecţie.
În ceea ce priveşte „partea economică“, revendicările sînt mai curînd organizatorice. Şi aceste cereri sînt destul de hazlii. Iată cîteva exemple: (primul punct) trecerea proprietăţii statului în stăpînirea comunelor; toate lucrările statului să fie date la grupuri de muncitori cînd vor fi construite (punctul 7) sau (punctul 8) comunele rurale şi cele urbane să ia asupra lor pregătirea sau aducerea lucrurilor trebuitoare (pîinea, carnea, apa şi iluminatul), spre a se înlătura „specula şi scumpetea“.
În concluzie, programul socialist întocmit de Constantin Dobrogeanu-Gherea îmi pare a fi unul care, deşi (cu cîteva excepţii) inaplicabil ad litteram, conţine importante sugestii, îndeosebi în ceea ce priveşte dimensiunea politică, în privinţa unei – după exp-resia lui Jean-Luc Nancy – „necondiţionate exigenţe de dreptate“.

DEŞI CRITICĂ cu severitate – de pe poziţia teoriei sale a sincronismului (interdependenţei) dezvoltate în volumul al III-lea, Legile formaţiei civilizaţiei române (1926), al Istoriei civilizaţiei române moderne – doctrina conservatoare, E. Lovinescu recunoaşte, spre deosebire de G. Ibrăileanu, noutatea criticismului junimist19. Două atribute fac, pentru Lovinescu, originalitatea spiritului critic al Junimii: faptul că
 
nu pleacă din observaţii întîmplătoare asupra societăţii, dintr-un spirit critic fără consecvenţă
 
şi, mai mult,
 
nu e un act individual, ci atitudinea colectivă a unei întregi generaţii faţă de era nouă în care intrase România după alegerea Domnitorului străin şi Constituţia de la 186620.
 
Şi faţă de C. Dobrogeanu-Gherea, „cel dintîi teoretician al marxismului“, cum îl numeşte, Lovinescu are, în Istoria… sa, o poziţie nuanţată. În primul volum, Forţele revoluţionare (1924), apreciind ca justă observaţia lui Gherea privind inexistenţa capitalismului român atunci cînd s-au introdus formele liberalo-burgheze, Lovinescu caracterizează teoria gheristă ca fiind „mai aproape de adevăr“:
Cu oarecari rezerve asupra valorii unice de acţiune socială a factorilor economici, interpretarea lui Gherea se apropie mai mult de realitate. Popoarele trăiesc într-o anumită „epocă istorică“; viaţa europeană e sincronică; venind mai tîrziu la cultură, nu le rămîne ţărilor tinere decît să primească ideologia  socială şi politică a ţărilor cu o civilizaţiune mult mai veche21.
 
Eroarea lui Gherea stă într-o „iluzie“, „adevărul“ fiind, conform sincronismului lovinescian, altul:
 
Credinţa în „evoluţiile prescurtate“ ale unor popoare reprezintă, negreşit, una din iluziile cele mai răspîndite ale economismului, ce-şi închipuie că, după două decenii de influenţă capitalistă, am ajuns la revendicările burgheziilor multiseculare […] Adevărul e altul: popoarele rămase înapoi nu refac evoluţiile popoarelor înaintate, ci se pun deodată în planul vieţii contemporane. Egalitatea nu-i de fond, ci de formă: ele iau de-a-ntregul numai structura juridico-politică. Rămîne ca, printr-o lentă creştere, să descrie, apoi, drumul invers de la formă la fond al unei evoluţii care nu e anormală, cum o cred criticii, ci, ţinînd seama de natura specială a condiţiilor noastre istorice, e singura posibilă şi, deci, normală22.
 
În cel de-al doilea volum, Forţele reacţionare (1925), al trilogiei sale, Lovinescu se va delimita mai net de socialismul gherist în problema agrară23, afirmînd, după aceea, înrudirea acestuia mai degrabă cu conservatorismul junimist decît cu socialismul ştiinţific şi cu marxismul doctrinar al lui Zeletin, şi recunoscîndu-i – în virtutea faptului că „pune realităţile sociale deasupra doctrinelor izvorîte din studiul altor societăţi“24 – asemănări cu propria sa teorie a sincronismului:
 
Socialismul ştiinţific vede, în adevăr, în evoluţia socială un proces natural de la fond la formă, de la structura economică spre instituţiile juridico-politice. Recunoaşterea unui proces invers de la formă la fond, în care C. Dobrogeanu-Gherea s-a întîlnit atît de integral cu junimiştii, reprezintă, desigur, o abatere de la doctrina socialismului ştiinţific, dar şi un contact mai intim cu realitatea noastră socială25.

 

Note

 1. Z. Ornea, Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea, Bucureşti: Cartea Românească, 1983, p. 282.
 2. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. 3, Bucureşti: Ed. Politică, 1977, p. 89.
 3. Ibid., p. 62.
 4. Ibid., p. 67.
 5. Ibid.
 6. Ibid., p. 68.
 7. Ibid., p. 70-71.
 8. Ibid., p. 73.
 9. Ibid., p. 85.
 10. Ibid., p. 86.
 11. Ibid.
 12. Ibid., p. 87.
 13. Ibid., p. 88.
 14. Ibid.
 15. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, vol. 2, Bucureşti: Ed. Politică, 1976, p. 10.
 16. Ibid., p. 119.
 17. Ibid., p. 120.
 18. Ibid.
 19. E. Lovinescu, T. Maiorescu, ediţie îngrijită de Maria Simionescu, cuvînt-înainte de Alexandru George, Bucureşti: Minerva, 1972, p. 198.
 20. Ibid.
 21. Ibid., p. 81.
 22. Ibid., p. 81-82.
 23. Ibid., p. 168-175.
 24. Ibid., p. 214.
 25. Ibid., p. 213.

GEORGE STATE

O POLEMICĂ POLITICĂ

» anul XVIII, 2007, nr. 4 (203)