Jelind de-a pururi osemintele secrete
– despre filmul Ida –

Vladimir Tismăneanu

          Ida lui Pawel Pawlikowski este un film răvăşitor. Un film de o puritate desăvârşită, cu imagini care îţi rămân pe veci încrustate în amintire. Un film despre memorie, traumă, adevăr şi căutarea sinelui. Înrudit cu marile filme ale lui Jerzy Kawalerowicz, Andrzej Wajda, Jerzy Skolimowski, Agnieszka Holland. Wanda este un personaj copleşitor, venit parca din Cenuşă şi diamant. A fost cândva înfiorătoare, temută, „Wanda de fier“, „Wanda cea roşie“, acum este doar jalnică. Prenumele aminteşte de celebra Wanda Wasilewska, favorita lui Stalin în rândul comuniştilor polonezi, pe care, altminteri, îi detesta (v. cartea lui Marci Shore, Caviar and Ashes). Utopia s-a spulberat, au rămas ţigările, amanţii de-o noapte şi vodca.
          Probabil că Wanda este cumva inspirată, ca personaj, de faimoasele ori, mai precis spus, sinistrele Julia (Luna) Brystigyer şi Helena Wolynska Brus, amândouă active în aparatele de represiune în anii ’50 (prima, anchetatoare şi şefa direcţiei anticlericale la Securitate, a doua, procuror militar). În orice caz, interpreta ei, Agata Kulesza, s-a gândit la aceste două încarnări ale stalinismului polonez în forma sa cea mai dură. Pawlikowski însuşi i-a vorbit despre cazul Helenei Brus. Actriţa a încercat însă, şi cred că a reuşit, să regăsească umanul în ceea ce a fost opusul său. Cu un an înainte de a muri, sadica Luna s-a convertit la catolicism. S-a căit însă vreodată?
          Anna (Ida), jucată de Agata Trzebuchowska, este aparent glacială, serafică, antigonică, într-un mod tragic-discret. Privire vermeeriană. Amândouă, mătuşa şi nepoata, marcate de blestemul gemenilor totalitari, stalinismul şi nazismul, cum i-a numit un mare scriitor polonez, Jerzy Giedroyc. In sum, bloodlands. Suspansul psihologic este formidabil. Nu mai vorbesc de utilizarea umbrelor şi a tăcerilor (ca la Bergman). Iar Mozart, cu simfonia Jupiter, este fondul sonor ideal pentru catharsisul Wandei. Priviţi fereastra…
          Discuţia dintre Wanda şi Anna despre înmormântarea băiatului ucis în urmă cu douăzeci de ani este revelatoare. Anna sugerează aducerea unui preot, Wanda, zâmbind sarcastic, dar şi melancolic, răspunde: „Poate un rabin“. Politicul este invizibil în film. Mitul politic este însă acolo. Povestea se petrece într-o dictatură. O tiranie ateistă născută (de fapt impusă) pe pământul chinuit al unei Polonii martirizate. Acolo unde avusese loc catastrofa numită Shoah. Acolo unde naziştii au încercat să anuleze tot ce însemna compasiune creştină şi solidaritate umană. Osemintele secrete sunt descoperite şi depuse unde le este locul firesc, într-un cimitir evreiesc cu pietre tombale delabrate, distruse. Wanda şi-a împlinit destinul, dar nu o putea face singură, fără Anna. Iar Anna nu o putea face fără a deveni ceea ce fusese odinioară, adica Ida.
          Suntem în 1962, într-o sală de tribunal unde Wanda e judecătoare. Pe perete, chiar deasupra capului ei, portretul lui Władisław Gomułka. În restaurant, muzica lui Celentano şi mult jazz (John Coltrane). Scenele de crâşmă joacă un rol esenţial în filmele poloneze. La restaurant se cântă, între altele, în filmele tânărului Andrzej Wajda, Czerwone maki na Monte Cassino. Cenuşă şi diamant a fost Casablanca noastră, a europenilor din Est…
          Cineva îl întreba pe Pawlikowski de ce nu alege Anna să rămână Ida. În Polonia de atunci, identitatea evreiască era una suspectă, negată şi autonegată. Peste numai cinci ani, după Războiul de Şase Zile, antisemitismul izbucnea din nou făţiş, ca politică de partid şi de stat. Aveau să urmeze martie 1968, revolta studenţilor, arestările, noul şi ultimul exod.
          Istoricul Jan Gross a scris despre antisemitismul de după Auschwitz. În plus, drumul Annei înapoi, spre mănăstire, este legat de dubla ei condiţie de orfană. Îşi pierduse familia, acum o pierde a doua oară. Într-un univers al completei dezrădăcinări, Anna alege să fugă din lume. Se întoarce spre Iisus, se retrage spre a putea jeli, de-a pururi, pe cei „ucişi în zori“ (Zbigniew Herbert). Va spăla pentru veşnicie statuia lui Hristos, sperând să afle de la Fiul Omului cum s-a putut cobori omenirea în oroarea Holocaustului. Travaliu de memorie şi travaliu de doliu, Ida este, mai presus de orice, o mărturisire răscolitoare despre vieţile vătămate (spre a relua cuvintele lui Adorno) din ceea ce a fost cândva Europa Centrală.
 

Vladimir Tismăneanu

Jelind de-a pururi osemintele secrete – despre filmul Ida –

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)