Justiţia de tranziţie şi asumarea trecutului totalitar

Cristian Vasile

          În ultimul deceniu, mai ales în spaţiul anglo-saxon, s-au dezvoltat exponenţial studiile privitoare la justiţia (penală) de tranziţie. Recent, a apărut chiar o lucrare monumentală, în trei volume, intitulată Encyclopedia of Transitional Justice, coordonată de Lavinia Stan şi Nadya Nedelsky. Lavinia Stan – profesor de origine română la Universitatea canadiană St Francis Xavier – a publicat aproape simultan, în 2013, tot la Cambridge University Press, volumul Transitional Justice in Post-Communist Romania: The Politics of Memory [Justiţia de tranziţie în România postcomunistă: Politica memoriei], cu o prefaţă de Mark Kramer.
          Justiţia de tranziţie este o sintagmă care a fost folosită pentru prima dată în anii 1970, cu scopul de a descrie eforturile pe care le-au depus atât structuri ale statului, cât şi actori ai societăţii civile de asumare a unui trecut dictatorial, autoritar etc., dominat de încălcări flagrante ale drepturilor omului (p. 1). Prin justiţie de tranziţie Lavinia Stan înţelege un anumit set de măsuri juridice, acţiuni din sfera penală, dar nu numai, măsuri puse în practică de guverne naţionale, organizaţii internaţionale, actori ai societăţii civile, ONG-uri în vederea îndreptării sus-amintitelor abuzuri care evocă o moştenire politică nefastă. Lavinia Stan se ocupă de subiecte extrem de incitante precum: procesele penale (îndreptate împotriva cuplului Ceauşescu, a membrilor nomenclaturii, în principal componenţi ai Comitetului Politic Executiv al CC al PCR la momentul decembrie 1989); Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, asimilată până la un punct cu o „comisie pentru adevăr“; restituirea proprietăţilor confiscate în mod abuziv de regimul comunist; problematica despăgubirilor şi a reabilitărilor; rescrierea manualelor de istorie şi proiectele neoficiale privitoare îndeosebi la memorializare, evocare artistică şi arheologie contemporană (mai mult sau mai puţin „judiciară“).
          Potrivit autoarei, cazul românesc întruchipează într-un fel „calea de mijloc“ aleasă în tot acest proces al justiţiei de tranziţie, în sensul că asumarea trecutului a fost mai substanţială, mai consistentă decât în ţările desprinse din fosta Uniune Sovietică, dar diminuată uneori semnificativ în raport cu state ale Europei Centrale (p. 3). În capitolul 2 sunt analizate atât reticenţa justiţiei româneşti în ceea ce priveşte declanşarea urmăririi penale şi judecarea celor vinovaţi de abuzuri şi crime în perioada comunistă, cât şi motivele pentru care aceşti torţionari sau responsabili politici nu au fost constrânşi să răspundă din punct de vedere juridic pentru faptele lor. Procesul celor doi Ceauşescu – prima încercare a justiţiei post- 22 decembrie 1989 de a se confrunta cu trecutul totalitar – s-a transformat într-un simulacru judiciar, amintind pe alocuri de pseudoprocesele din era stalinistă, atunci când până şi avocatul îşi incrimina clientul. Din acest punct de vedere, Lavinia Stan are dreptate atunci când afirmă că procesul Ceauşeştilor a fost „păcatul originar“ al tentativelor româneşti de a înfăptui justiţia de tranziţie (p. 18). Această farsă judiciară a fost în avantajul primilor guvernanţi postcomunişti, întruchipând eşalonul doi al nomenclaturii, formaţi în anturajul (şi în subordonarea) secţiilor ideologice ale CC al PCR, primii interesaţi ca procesul conducătorilor RSR să incrimineze persoane, şi nu sistemul comunist, ca atare.
          Din dorinţa de a încerca să înţeleagă de ce românii nu au părut interesaţi din primul moment să obţină accesul la documentele şi arhivele secrete ale perioadei comuniste, politologul româno-canadian observă că noii conducători de după decembrie 1989 au îmbrăţişat un mod extrem de selectiv şi deformator de a citi istoria postbelică a României, care a indus prudenţă şi chiar teamă la nivelului societăţii (o frică de adevărul arhivelor, de ideea deconspirării etc.). Guvernanţii postcomunişti au sugerat că N. Ceauşescu – altminteri un „Conducător“ iresponsabil, vinovat pentru dezastrul fără precendent din anii 1980 – a fost în acelaşi timp cel care a menţinut integritatea ţării şi demnitatea naţională în faţa pericolelor externe, maghiar şi sovietic (p. 71); cu alte cuvinte, în intervalul 1965-1989 românii au fost „stăpâni în propria ţară“, în timp ce conducerea politică a repus România pe harta diplomatică a lumii.
          Previzibil, acest discurs politic a fost completat cu o întreagă publicistică, o adevărată „istoriografie“ care nu a făcut decât să prelungească şi după 1990 vulgata istorică a naţional-stalinismului. Este doar unul dintre motivele pentru care a existat o reticenţă în a-i deconspira pe agenţii poliţiei secrete, percepuţi nu atât ca ofiţeri de Securitate care au încălcat drepturile omului, cât ca vectori ai siguranţei naţionale, indiferent de regimul politic în care au servit. Îndeosebi ameninţarea maghiară a fost exploatată, iar evenimentele tragice de la Târgu-Mureş din martie 1990 au potenţat tensiunile şi au deturnat inclusiv demersul de asumare a trecutului. Simptomatic din acest punct de vedere este faptul că dezbaterea – care s-a transformat într-un scandal – în jurul manualelor „alternative“ de istorie (pentru liceu) din 1999 nu s-a concentrat asupra modului cum este reflectată problematica crimelor comunismului, ci a fost dirijată în mod pernicios către teme ale naţionalismului etnicist, vecin cu xenofobia (p. 185).
          În anumite cazuri, evaluările şi aprecierile pe care Lavinia Stan le face în privinţa unor actori politici şi sociali, a unor relaţii interinstituţionale sunt eronate. Numai că la întocmirea lucrării autoarea a avut de înfruntat dezavantaje mult mai mari decât istoricii care au scris despre perioada comunistă propriu-zisă. Cei din urmă au colectat suficiente documente, au putut corobora numeroase surse istorice despre un eveniment, despre o personalitate, în fine au beneficiat de îndrumarea multor bibliografii, pe când politologul care acoperă în esenţă un interval foarte recent, cel postcomunist, a avut la îndemână în multe situaţii doar relatări de presă. Chiar şi aşa, rezultatul este o remarcabilă monografie dedicată modalităţilor de asumare a trecutului totalitar în cazul românesc postcomunist. Cum cartea – definitivată în 2012 – este de fapt despre „prezentul trecutului recent“, există şi un fel de va urma, asumat probabil şi de autoare. Cu atât mai mult cu cât în baza Legii nr. 27 adoptată în martie 2012, din iniţiativa Monicăi Macovei şi a altor parlamentari, a fost înlăturată prescripţia răspunderii penale pentru anumite infracţiuni de omor pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie la data intrării în vigoare a actului normativ. Or, introducerea sintagmei „indiferent de data la care au fost comise“ pentru imprescriptibilitatea infracţiunilor de genocid, crime contra umanităţii şi de război s-a dovedit capitală pentru ultimele acţiuni ale Parchetului General circumscrise justiţiei de tranziţie: recentele şi foarte mediatizatele cazuri ale torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, acuzaţi de procurori – la sesizarea IICCMER – de crime împotriva umanităţii.
 

 

Cristian Vasile

Justiţia de tranziţie şi asumarea trecutului totalitar (Transitional Justice in Post-Communist Romania: The Politics of Memory [Justiţia de tranziţie în România postcomunistă: Politica memoriei]. Prefaţă de Mark Kramer. Cambridge

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)