România în ajunul şi în toiul războiului: învinsă şi învingătoare

Al. Săndulescu

          Romanele care au abordat ca temă prima conflagraţie mondială în literatura noastră, Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Întunecare de Cezar Petrescu, sunt în genere cunoscute; mai puţin sau deloc înainte de 1989 sunt volumele de memorii ale unor nescriitori, dar care şi au demonstrat înzestrări literare tocmai în această postură, precum I. G. Duca, Constantin Argetoianu şi încă alţii.
          Cel care descrie situaţia politică a României din preziua războiului este I. G. Duca, ministru în guvernul liberal, condus de Ionel Brătianu şi venit la putere chiar în 1914. În acel moment, pe plan extern, România avea un tratat cu Tripla Alianţă, ce data din 1883. Fidel ţării sale, regele Carol I îl ţinea secret şi nu l făcuse cunoscut decât şefilor de guverne. Îl încunoştinţa acum şi pe Ionel Brătianu, care constată că tratatul îi ignora complet pe românii din Ardeal, supuşi Imperiului Austro Ungar. Dacă vechii conservatori, T. Maiorescu şi P. P. Carp, erau credincioşi politicii tradiţionale, Brătianu i a comunicat regelui că, în caz de război, guvernul său nu ar putea respecta acest tratat. Nici el şi niciun alt om politic nu se aşteptau ca marea conflagraţie mondială să izbucnească în chiar acea vară a lui 1914, odată cu asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand. Evenimentele s au precipitat: Austria, solidară cu Germania, a declarat război Franţei şi Angliei, Rusia anunţa şi ea mobilizarea, creându se astfel Antanta sau Tripla Înţelegere. Întrebarea era: ce va face România? Ca german, regele Carol I nu şi uitase niciodată obârşia şi, ca iniţiator al tratatului pe care l apărase decenii de a rândul, era, fireşte, adeptul intrării României în război alături de Puterile Centrale. Toate pledoariile lui Brătianu că aceasta ar fi fost o imposibilitate morală pentru noi n au reuşit să l convingă. La rândul său, regele însemna să şi renege o viaţă de eforturi în slujba alianţei cu Germania şi Austria, un întreg trecut cu angajamentele, amintirile şi nădejdile. „Să fim drepţi – notează I. G. Duca – ceream regelui să îndeplinească ceva peste puterile lui.“ În Consiliul de Coroană, majoritatea covârşitoare a participanţilor s au pronunţat pentru neutralitate. Opinie separată a făcut numai P. P. Carp, care va fi un obstinat apărător al Germaniei. Bătrânul rege asista descumpănit la dărâmarea operei sale, consolidate de 30 de ani. Până la moarte, survenită în septembrie 1914, va fi torturat de ideea că demnitatea şi mândria lui de militar fuseseră jignite de politicienii români care l dezaprobaseră în Consiliul de Coroană de la Sinaia.
          Mulţimea, animată de puternice sentimente francofile, cerea, în manifestaţii publice, intrarea imediată în război alături de Antantă pentru realizarea idealului naţional. Sufletul acestei mişcări era impetuosul Nicolae Filipescu. Dintre oamenii politici, partizani ai uneia sau ai celeilalte tabere de pe câmpul de luptă, numai Ionel Brătianu se pronunţă pentru neutralitate, unul dintre considerente fiind acela că regele ameninţa cu abdicarea (în cazul unei acţiuni române în favoarea Antantei) şi Brătianu nu voia distrugerea dinastiei, cu atât mai mult cu cât întreaga familie regală, cu excepţia principesei Maria, se arăta solidară cu regele Carol I. După moartea suveranului, opoziţia devine şi mai furibundă, odată cu intensificarea unei vaste propagande germane. Dar noul rege, Ferdinand I, se declară un monarh constituţional, care nu se va opune dacă ţara vrea să intre în război de partea Antantei, numai să se gândească bine înainte de a o face. Era, evident, un câştig pentru guvern şi o încurajare pentru opoziţie, care, pentru a ieşi din neutralitate, se agita în vederea răsturnării lui Brătianu. Portdrapelul era, ca de obicei, N. Filipescu, iniţiatorul „Acţiunii Naţionale“, care i se adresa regelui Ferdinand în cuvinte patetice şi totodată premonitorii : „Sire, să mori în câmpia de la Turda sau să te încoronezi la Alba Iulia“. Iar după un an, în toamna lui 1915, când noi continuam să fim neutri, impacientul Filipescu nu ocoleşte duritatea verbală: „Fără Ardeal, nu dau două parale pe dinastia română“. Brătianu purta tratative secrete cu aliaţii, fiind convins că „lichidarea anacronismului habsburgic nu se putea admite fără participarea militară a Regatului României“. Aceştia îi cer prim ministrului să intre imediat în acţiune, cu promisiunea că vor declanşa ofensiva generală şi că ne vor acorda sprijin, dar acesta a întârziat să vină şi a fost cu totul ineficient, ca al ruşilor, în care în mod imprudent guvernul român se încrezuse. Tratatul de alianţă în care se stipula revenirea Transilvaniei şi a Bucovinei la România se semnează şi e supus Consiliului de Coroană din 14/27 august 1916. Momentul e unul de imensă emoţie şi încordare, I. G. Duca schiţând portretele principalilor participanţi şi evocând atmosfera de efectivă înălţare patriotică, parţial întunecată în discuţiile aprinse ce au avut loc, de atitudinea progermană declarată sobru de Titu Maiorescu şi zgomotos, provocând indignare, a lui P. P. Carp. Figura cea mai luminoasă îi apare memorialistului aceea a regelui Ferdinand, care, după zile şi nopţi chinuitoare, izbutise să şi înfrângă „înclinaţiile sale fireşti de principe german“, în favoarea îndatoririlor sale de rege român, care a îmbrăţişat cu toată fiinţa lui idealul nostru naţional, obligându se la acţiune alături de aliaţi. Cuvântarea lui, rostită româneşte, de o perfectă claritate şi neclintită hotărâre, i a zguduit pe toţi. Regele Ferdinand făcea o primă dovadă că va merita cu prisosinţă numele, ce i se va da mai târziu, de Ferdinand cel Loial. Simţind că cea mai categorică opoziţie va veni din partea lui P. P. Carp, i se adresă direct acestuia, solicitându i concursul. Bătrânul şi vajnicul conservator, de o inteligenţă indiscutabilă, a vorbit lapidar, tăios, energic, susţinând „hegemonia germană“ contra „hegemoniei ruseşti“. Teza nu era chiar neîntemeiată, cum avea să se constate mai cu seamă în viitor, dar contextul politic în care se găsea România şi realizarea Marii Uniri o făceau inacceptabilă. Urmează un duel verbal între rege şi P. P. Carp, cu replici dure de ambele părţi. Convins că dreptatea sa este infailibilă, marele senior de la Ţibăneşti consideră că o alianţă cu Puterile Centrale, respectiv cu Germania, ar fi nu numai în interesul ţării, dar şi al dinastiei: „Să nu şi închipuiască Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera în România o dinastie Hohenzollern“. Frazele sale ameninţătoare la adresa regelui devin de a dreptul stupefiante, când rosteşte parcă un jurământ ce frizează trădarea. Stăpânindu se, regele îi răspunde cu demnitate, în cuvinte de un pilduitor patriotism:

Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesul dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m am hotărât să fac acest pas grav, e, fiindcă după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea, deoarece mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit o germană. Nu, e românească!

Se decretează mobilizarea la 14 15 august 1916 şi armata română trece Carpaţii. Aproape concomitent, se deschide şi al doilea front în sudul Dobrogei. Prinse ca într un cleşte, unităţile noastre, fără să primească ajutorul promis de la aliaţi, nu pot rezista. Austro germanii ocupă sudul ţării şi în primul rînd Bucureştiul. Guvernul, în frunte cu regele, se refugiase în Moldova, armata retrasă rămânând să reziste de a lungul Carpaţilor Răsăriteni, unde câştigă, chiar spre admiraţia inamicului, victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Începe şi exodul populaţiei de rînd, un adevărat calvar. Maruca Cantacuzino Enescu, descriindu l, vădeşte un condei de prozator:

Ca şi cum oraşul lichefiat de frică se scurgea, se arunca unde vedea înaintea ochilor, împins de uraganul panicii, ridicând în urmă vârtejuri de praf care te orbeau şi ţi transmiteau spaima acestei populaţii cuprinse de o nebunie colectivă. Fug fără să ştie încotro, fără să şi dea sema unde se duc, în maşină, în trăsură sau în căruţa cu boi [...] Bătrâni în papuci, cu barba şi părul ciufulite, băieţandri slăbănogi şi fetiţe în picioarele goale, împiedicându se în pietrele drumului, ducând pe spatele încovoiat tot ce putuseră aduna din puţinul lor avut.

Memorialista, ajunsă în apropierea frontului, ca directoare a unui spital de răniţi, asistă îngrozită la scene de coşmar: „... cai lihniţi, părăsiţi de trupele în derută“, „stârvuri însângerate cu coastele ieşite din burta spintecată“, „răniţii, cu bandaje murdare, care se târăsc prin şanţuri spre spitalele din Iaşi“. Un alt memorialist şi mai talentat, Constantin Argetoianu, reţine imaginea de furnicar a Iaşiului în timpul refugiului. Războiul continuă să ne sângereze în Carpaţi, şi pe deasupra mai bântuie cumplit şi tifosul exantematic. Prozatorul descrie scene apocaliptice, răniţii amestecaţi cu morţii, ştie să vadă ansambluri umane cuprinse de cea mai neagră mizerie, dar să şi audă: păduchii erau aşa de mulţi, încât trosneau sub tălpile trecătorilor. Înmormântările se făceau în masă, din lipsă de sicrie „morţii erau vărsaţi cu toptanul, goi, în gropi mari, umplute cu var“.
          În 1918, războiul ia o altă întorsătură, aliaţii reuşesc să înfrângă armata germană şi în toamnă se profilează victoria. După momente efectiv tragice, ca Pacea de la Buftea, norocul face să fie şi a noastră. Cinicul şi sarcasticul Argetoianu este literalmente fericit cu ocazia sărbătorească a intrării triumfale a armatei noastre în Bucureşti în acea toamnă devenită istorică. El mărturiseşte că n a trăit „în întreaga lui viaţă momente mai înălţătoare“. Descriind ceea ce vede şi ceea ce simte, exultă de bucurie: „De la Şosea până la Bulevard, oraşul era cuprins de un adevărat delir de entuziasm. Plângea toată lumea, se uitaseră adversităţile politice de până mai ieri. Cine n a trăit acele clipe nu şi poate da seama de ce însemnează un popor fericit“.
          Există o istorie obiectivă, ştiinţifică, prin definiţie sobră, a specialiştilor, dar şi una mai ataşantă, mai expresivă prin înfăţişarea scenelor de obicei dramatice ale războiului, în concreteţea lor mai reliefată, care le face mai vii, adesea concurând cu romanul. Drasticul duel verbal dintre regele Ferdinand şi obstinatul filogerman P. P. Carp, exodul parcă fără o ţintă anume al populaţiei în Moldova, spitalele cu mari mutilaţi, scenele atroce în care morţii erau înmormântaţi de a valma cu viii şi încă altele sunt greu de uitat, oarecum pierdute cu trecerea generaţiilor. Ni le păstrează vii în memorie literatura.

 

Al. Săndulescu

România în ajunul şi în toiul războiului: învinsă şi învingătoare

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)