La Sofia, în 1966, despre Primul Război Mondial

Cristian Vasile

          Înstăpânirea regimurilor comuniste în cele mai multe dintre statele situate în zona Balcanilor (Iugoslavia, Bulgaria, Albania, România) promitea să diminueze substanţial tensiunile şi conflictele din regiune, mai ales prin prisma faptului că toate aceste ţări – măcar teoretic – îşi asumau ideologia internaţionalismului proletar şi îşi propuneau să se rupă de „naţionalismul burghez“ generator de războaie din trecutul precomunist. Încă de la început însă, erezia titoistă a stricat aceste premise. În fapt, tensiunile au continuat, iar această realitate cu potenţial conflictual s a vădit şi la nivelul disputei politico istoriografice. Reverberaţii ale acestor împăcări şi dispute din interiorul blocului comunist au existat şi în literaturile acestor ţări, inclusiv în ceea ce priveşte editarea memoriilor şi a jurnalelor susceptibile să creeze incidente diplomatice.
          Printre situaţiile litigioase din trecutul apropiat se număra şi problema Primului Război Mondial, în timpul căruia unele state – acum înfrăţite de ideologia comunistă – fuseseră victime ale ocupaţiei (iar invadatorii nu au fost doar austro ungari şi germani, ci chiar vecini din Europa de Sud Est). Pe lângă această problemă centrală, existau şi subteme la fel de sensibile (Pacea de la Bucureşti din 1918, de exemplu). Participarea românească la „Marele Război“ – deformată grav de istoriografia de tip rollerist în primul deceniu comunist – a început să fie reabilitată de la finele deceniului şase şi în special în prima parte a anilor 1960, renunţându se la denunţarea caracterului imperialist şi demagogic al implicării în conflagraţie. În vara lui 1966, atunci când s a împlinit semicentenarul de la intrarea României în război, presa a dedicat spaţii importante aniversării.
          În acelaşi an avea loc la Sofia primul congres internaţional de studii balcanice şi sud est-europene (desfăşurat între 26 august şi 1 septembrie); trebuie spus că reuniunea a căpătat inclusiv o importantă miză politică, vădită şi prin prezenţa unor demnitari şi şefi de misiuni diplomatice (vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 9/1966, f. 26). La deschiderea congresului au participat: Todor Jivkov, preşedintele Consiliului de Miniştri al R. P. Bulgaria, şi René Maheu, director general al UNESCO, care au salutat congresul. În prezidiu s au aflat şi patru membri ai delegaţiei române: acad. Constantin Daicoviciu, acad. Emil Condurachi, prof. Mihai Berza şi Virgil Cândea. C. Daicoviciu a vorbit imediat după Todor Jivkov şi René Maheu. Un document al Secţiei Învăţământ a CC al PCR consemnează tematicile abordate: „comunicările şi intervenţiile delegaţilor români au tratat în principal următoarele probleme: rolul dacilor şi al celorlalte popoare în istoria sud estului european, problema ariei de formare a limbii [române] şi poporului român, mişcările de eliberare naţională din Balcani şi de pe teritoriul României, mişcarea muncitorească şi social democrată în România şi legăturile ei cu mişcarea muncitorească din Balcani, dezvoltarea culturii româneşti şi relaţiile culturale cu alte popoare, trăsături comune în cultura populară a popoarelor din sud estul Europei, alianţe politice regionale (Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică), relaţiile politice şi diplomatice în ajunul şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial, mişcarea de rezistenţă antifascistă, unele probleme ale dezvoltării economice actuale în ţările sud estului european“ (ibidem, f. 27-28). Aproape inevitabil, datorită prezenţei la eveniment şi a unor specialişti occidentali, s a ajuns şi la discutarea anumitor chestiuni delicate, precum participarea la cele două războaie mondiale şi ocupaţiile militare.
          Astfel, au apărut divergenţe pe marginea Pactului Molotov Ribbentrop şi a ocupării de către URSS a unor părţi ale României. Numai că, deşi aceste replici tăioase au fost provocate de comunicările conferenţiarilor români, este semnificativ că tocmai delegaţia română s a abţinut de la orice comentarii, după cum rezultă din aceeaşi notă a CC: „în legătură cu problemele referitoare la perioada premergătoare celui de al Doilea Război Mondial, abordate şi în comunicarea lui T[itu] Georgescu şi Al. [Gh.] Savu, s au iscat discuţii controversate în principal între istoricii americani ([John C.] Campbell şi [Stephen] Fischer Galati), pe de o parte, şi cei sovietici ([Aleksandr] Ciubarian şi [Nina] Smirnova), pe de altă parte. În acest context, au fost aduse în discuţie de către istoricii americani amintiţi, pactul sovieto german din 1939 şi unele probleme teritoriale – ţările baltice, Basarabia şi Bucovina de nord – arătându se că ele au fost ocupate de Uniunea Sovietică, ceea ce a constituit începutul perturbărilor teritoriale în sud estul Europei. În disputa dintre istoricii americani şi cei sovietici, delegaţia română a considerat că nu este cazul să intervină” (ibidem, f. 29-30).
          Dacă în 1966 problema Basarabiei şi a nordului Bucovinei era una tabu pentru oficialii români şi istoriografia controlată, chestiunea Dobrogei rămânea un tărâm de confruntare, cu permisiunea decidenţilor politici de la Bucureşti. „În comunicarea «Condominiumul asupra Dobrogei şi raporturile bulgaro române [în] 1918», prezentată de N. Nikov (Bulgaria) – se preciza în acelaşi document – s a susţinut teza potrivit căreia Germania ar fi căutat să menţină integritatea teritorială a României prin Pacea de la Bucureşti [din] 1918 – în defavoarea Bulgariei – aliata Germaniei. N. Nikov a afirmat că cercurile guvernante bulgare şi presa vremii susţineau că Bulgariei trebuie să i se asigure un hotar natural la nord – Dunărea. Social democraţia bulgară – a continuat el – a caracterizat pacea de la Bucureşti ca fiind imperialistă, considerând totodată că soluţionarea problemei apartenenţei Dobrogei la Bulgaria sau la România s ar fi putut obţine pe calea unui plebiscit“ (ibidem, f. 30).
          Delegaţia românească, prin Nicolae Fotino, a contestat această perspectivă istoriografică: Pacea de la Bucureşti nu a fost o tentativă de păstrare a integrităţii teritoriale, ci o ciuntire de facto şi o jefuire a teritoriului românesc. Concluzia lui Fotino era că acest condominium a reprezentat „formula prin care se urmărea înstrăinarea unor provincii româneşti“. În ceea ce priveşte sus-amintitul plebiscit, Fotino se limita la următoarele remarci oarecum stereotipe: „socialiştii români, ca şi cei bulgari, au condamnat întotdeauna orice act menit să dezbine cele două popoare şi au militat pentru întărirea prieteniei dintre ele, ridicată astăzi pe o treaptă superioară“ (ibidem, f. 31).
          Cenzura strictă din perioada 1948-1960, care a guvernat istoriografia şi literatura cu privire la teme despre „Marele Război“, a fost relaxată. Şi totuşi, anumite aspecte au rămas tabu până în 1989 (între ele, chestiunea prizonierilor de război). Victimă a acestei surdine a fost şi opera lui George Topîrceanu, scriitorul înrolat în armată, care căzuse prizonier în 1916 la Turtucaia şi fusese închis timp de aproape doi ani în mai multe lagăre din Bulgaria (vezi Amintiri din luptele de la Turtucaia, Ed. Alcalay, 1918; În ghiara lor... Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare, Ed. Librăriei Socec, 1920; Pirin-Planina: Episoduri tragice şi comice din captivitate, Ed. Naţionala-Ciornei, 1936). Scrierile sale memorialistice – un fel de însemnări vesele şi triste din prizonieratul de la sudul Dunării – nu au putut fi niciodată reproduse integral sub regimul comunist.

Cristian Vasile

La Sofia, în 1966, despre Primul Război Mondial

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)