„Scăldat în moarte“

Irina Petraş

          Am citit cărţile Primului Război Mondial interesată mai ales de calitatea acestuia de „turnesol“ în stare să reveleze semnalmente aţipite în viaţa tihnită. Războiul e situaţia de criză, capcana, de neocolitul, cu aşezarea sa bulversantă în iminenta vecinătate a morţii.
          Astfel, Camil Petrescu, structură fundamental dialogică, nu pare obsedat de moarte atâta vreme cât aceasta, întotdeauna experienţă la a doua mână, este prin excelenţă „fără de răspunsul“. Ireductibilitatea ei la experienţa directă o exclude ca problemă, ca „realitate necesară“ faţă în faţă cu „polul cunoscător“. În însemnările sale, groaza de moarte este transferată unei persoane a treia nedefinite, oricum alta decât eul împătimit de cunoaştere. „Viaţa este contrazicere şi luptă cu moartea“ este premisa pusă între paranteze a unui demers cognitiv deliberat păstrat în suspensie. Situându se în teritoriul febril şi lucid al creaţiei, eroul camilpetrescian (Camil Petrescu însuşi) înlocuieşte agonia de fiecare clipă a conştiinţei muritudinii cu varianta dinamică a aceleiaşi conştiinţe. „Vorbăria morţii“ este exclusă. Niciun lamento, nicio tânguire. Ştefan Gheorghidiu descrie exact această relaţie specială dintre gând, timp şi realitate: „Când îmi dau seama că mi e atenţia îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, şi când ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute, are nevoie de gândire şi absenţă de la realitate, înţeleg că niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor“. Gândul asigură trecerea plină, palpabilă a timpului, în ignorarea ritmurilor sacadat finite ale fiziologicului. Gândul are viitor. Prin el, timpul trece împlinind, nu mai consumă fiinţa. Ne starea, eternul exod al inteligenţei însoţite de o privire creatoare, „cutremurul“ întreţinut fără odihnă definesc situarea faţă în faţă cu moartea. A trăi înseamnă a te verifica prin acumulări lucide. Iubirea şi Moartea sunt experienţe fundamentale: „Nu orice păţanie este o experienţă. Unii au păţit războiul, nu l au trăit“. Experimentele lui Camil Petrescu depăşesc anecdoticul, melodrama, romanţul. Criza e provocată şi trăită cu exasperarea celui care are de înregistrat rapid şi exact totul, largile paranteze descriptive nefiind decât înlănţuiri de febrilităţi şi urgenţe. Versurile din Ciclul morţii, ca şi jurnalul de război, descoperă efemeritatea clipei, dar şi importanţa ei covârşitoare, absolutul ei. Dacă în măcel destinul este umilitor de acelaşi, intelectualului îi rămâne să şi trăiască existenţa destinală sub semnul stării de veghe, să se singularizeze prin efortul de a recepta lucid, adecvat, diferenţiat toate semnalele realului surprins într o stare de anormalitate, de stridenţă a imperativelor sale. Deşi se complace în câteva rânduri în scufundarea în anonimat şi exersează un noi înduioşat, obsesia sa este conformitatea cu propria personalitate salvată de stereotipii şi automatisme. Autoanalizându se treaz, net şi „neted ca moartea“, se angajează în încercarea războiului cu sentimentul participării la o perfecţionare a propriei personalităţi.

De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă [s.m.] moartea: urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea, un ucis şi încerci toate sentimentele celui asasinat.

E şi aici mărturisită voinţa construirii deliberate de sine, a autopoiesisului. „Sinucigaşul“ este preferat fără ezitare. Nimic venit din afară nu e acceptabil, orgoliul „autodestinal“ colorează fiecare gest. Acel „de vreme ce tu tot mori“ nu trimite, cel puţin în cazul Ultimei nopţi…, la moartea intravitală ordinară, ci la provocarea ei in vitro (războiul), extra ordinară şi trăită ca atare. În fond, personajul narator ştie că el nu moare în măcelul descris în jurnalul de front, dar reface mental, analizându şi direct reacţiile, situaţia trăită concret a „scăldării în moarte“. Războiul acţionează ca revelator, ca acută punere în chestiune: „Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într un anumit fel“. „Într un anumit fel“, adică prin ţinerea la distanţă, sub semnul spiritualităţii cultivate anume, a gândului morţii. Războiul te obligă să ştii clipă de clipă că eşti muritor, să ştii ceea ce ştiai, oricum, dintotdeauna, dar abstract, „ca un număr etichetat de muzeu“. Adevăr suprem, certitudine unică, moartea dobândeşte concreteţe „plutind în toate“, într un prezent halucinant. Fără viitor şi fără trecut, moartea este asimfonică – apăsarea „de a nu cunoaşte ceea ce se întâmplă înainte“ este de neîndurat pentru intelectualul trăind sub semnul simfonic al viitorului, prospectiv. În condiţiile războiului, Moartea coboară perfid din ficţiune: „Faptul că voi năvăli, ca în cărţile de citire [s.m.], împotriva unor tranşee înţesate de armată duşmană, că voi fi sub baraje de artilerie mă uluieşte, pare scris de o mână nevăzută“. Căderea din spaţiu (cu toate atributele sale securizante şi acceptând modelări în numele personalizării) în timp este o experienţă pe muchie de cuţit. Confruntarea cu ce ştiai înainte „altfel“ nu e doar eliberatoare – proximitatea morţii poate fi sinonimă cu libertatea –, ci şi primejdioasă pentru edificiul construit cu migală al sinelui. „E neasemănat lucru această rupere din vederea morţii“, remarcă Ştefan Gheorghidiu. Şi nu e doar bucuria de a fi găsit un dâmb care să l apere de obuzele duşmane, ci şi nostalgia după existenţa dinainte, a gândului activ şi creator, care nu era altceva decât „rupere din vederea morţii“. În fond, orice experienţă este „rupere din vederea morţii“ în definiţia ei camilpetresciană. Mai mult, nicio experienţă nu este mortală, de vreme ce ea nu există decât exprimată, clarificată, re trăită prin cuvânt. Moartea nu încape într o asemenea ecuaţie, ea fiind „fără expresie“, tăcerea prin excelenţă. Despre ea nu pot vorbi decât ceilalţi, niciodată protagonistul, lucru iarăşi cu totul inacceptabil pentru cel care echivalează onestitatea cu persoana întâi a relatării.
          Gheorghidiu experimentează, pe front, vremelnicia. „Nu am timp să mi simt sufletul“ transcrie o asemenea sincopă în „conştiinţa infinită“ constrânsă să realizeze disimetria în care se află faţă în faţă cu „materia finită“. De aici şi câteva comparaţii scăzute, umilite: „e ceva de înmormântare în amurg sărac“, iar supravieţuirea trupului după confruntarea cu duşmanii aduce cu sine o „impresie de târât şi înlăcrimat“. Impulsul vital conţine o doză depreciativă considerabilă, pune în cumpănă experienţa însăşi: „gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului în frig, în zorii zilei“. „Anestezierea“ repugnă „polului cunoscător“, contravine „sistemului său sufletesc“:

Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare [...] O asemenea carenţă, de nereparat, ar fi fost şi o descalificare.

În termeni sportivi sau mai degrabă cavalereşti, în orice caz ţinând de performanţa individuală, eroul camilpetrescian se detaşează de combatanţii din literatura de război interbelică, exponenţi ai unui eroism colectiv. Nu şi doreşte să fie „atomul unităţii plurale“ (H. Papadat Bengescu, Balaurul), nu l consolează ideea dispariţiei „cot la cot cu atâţia oameni“ (Cezar Petrescu), nici prinderea în hora morţii, ca la Rebreanu, unde omul este o fiinţă socială, niciodată singur, faţă în faţă cu sine. Duioşia pe care i o trezeşte devotamentul oamenilor trupei e mai degrabă un moment de relaxare condescendentă. Se experimentează umanizarea prin împărtăşirea unui destin egal, nu uniformizarea: „Aş devasta un muzeu, aş jefui o biserică pentru cei pe care i văd, cu ochii lor frumoşi şi credincioşi de câini osândiţi lângă mine“. Osândirea este a celorlalţi, priviţi cu o curiozitate de laborator. Ipostaza de condamnat la moarte cu data în alb are în ea ceva animalic: „Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator“. În război, iminenţa morţii ţine de „meseria de a fi ucis“ (L. Ferdinand Céline), nu de aceea de a muri, cea autentică şi cu adevărat umană. Experienţa thanatică e, pe front, parţială, incompletă.

 

Irina Petraş

„Scăldat în moarte“

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)