Poze de familie

Ovidiu Pecican

          Cea mai veche fotografie cu strămoşi direcţi pe care o am se leagă direct de Primul Război Mondial. Convocat la cătănie prin ordin imperial, Vutan Florea – bunicul mamei – s a înfiinţat cu o zi înainte de plecarea de acasă (locuia pe Crişul Alb, într o localitate unde, coincidenţă, urma să se nască, peste ani, şi tata) la fotograf împreună cu soţia, soacra, cumnata şi cele trei fiice ale lui. Aşa se face că, deocamdată, cel mai vechi strămoş cunoscut mie este unul survenit pe linie maternă; mai degrabă una: stră străbunica mea; o femeie demnă şi robustă, îmbrăcată după chipul altor românce emancipate de condiţia de ţărancă, aparţinând unor familii ale micii burghezii născânde undeva către graniţa cu proletariatul. Căci ginerele ei, Florea, cu privirea mândră, mustaţă în furculiţă şi straie tipice pentru oamenii din pustă – cămeşă albă cu mâneci bufante, prinsă pe gât, laibăr (sau zobon) din doc, ceas cu lanţ în buzunăraşul acestuia, pantaloni vârâţi în cizmele negre, bine cănite –, era, sau urma să ajungă, controlor pe trenul Arad Oradea, boacter, adică… Alături de el, ţinându l pe după umăr, stă străbunica, mamă tânără a trei fete. Unul dintre ochi îi fuge uşor într o parte, ceea ce îi conferă un aer straniu, are trăsături delicate şi degete subţiri, iar sânii ei opulenţi par un elogiu al maternităţii. Dintre cele trei fetiţe, bunica mea, Ileana – trecută în actele eliberate de autorităţile imperiale, după strădania vremii de a traduce numele româneşti în maghiară, Ilona – este prima născută. Doar pe chipul ei se citeşte drama plecării tatii la război. Ea îşi dezvăluie tristeţea deplin, la fel ca şi afecţiunea, căci îl ţine strâns de mână pe tăicuţul ei. Bunica bunicii, şi cealaltă fiică a ei stau mult mai drepte în faţa viitorului. Figurile lor mândre sunt oarecum ambigue şi mă fascinează la fel de mult ca şi chipul dârz al străbunicului. A doua născută, tuşa Flori, în braţele mătuşii ei cu ochi deschişi la culoare, are deja chipul liniştit pe care i l am cunoscut în copilărie. A murit la o vârstă patriarhală, în jurul anului 2000, la aproape un deceniu după bunica (Buni a mea). Cât despre mezina din braţele patriarhei familiei, ea este tuşa Sofi – Sofia, desigur –, prea mică, deocamdată, pentru a şti de ce a ajuns la fotograf.
          Există şi o istorie a urmărilor acestei fotografii. Străbunicul s a întors din slujba Majestăţii Sale imperiale, ducându şi viaţa cu bine de a lungul epocii interbelice. La un moment dat a divorţat de străbunica. Deoarece fiica lui favorită, chemată martoră la divorţ, a refuzat să depună mărturia solicitată împotriva mamei, a survenit o ruptură definitivă între ea şi părintele iubit. Stră străbunica şi străbunica mea au rămas în căsuţa cea veche din preajma Uzinei Electrice arădene până la capăt, nu departe de locul unde tata şi mama au izbutit să achiziţioneze un apartament prin 1978. De pe unul dintre balcoanele lui se mai vede încă vechea locuinţă, ca şi micul substitut de troiţă din faţa casei unde mama mai petrecea încă timp în copilărie. În primăvara lui 1998, când l am condus pe tata pe ultimul drum, le am descoperit mormintele intacte în Cimitirul Micalaca al Aradului. De atunci încoace însă, până în 2007, când mama l a urmat pe tata în viaţa de dincolo, unul dintre cele două morminte dispăruse, fără ca vreunul dintre noi să o fi aflat.
          Cealaltă poză îl reprezintă pe bunicul dinspre tata, Alexa. Este o fotografie de atelier, din cele pe care soldaţii le trimiteau celor dragi de acasă. Uniforma este cea de soldat în slujba Kakaniei (k. und k.; kaiserliche und königliche). Poza este marţială, nu lipsesc nici chipiul, nici baioneta. E un tânăr cu faţa mai degrabă lată, cu bărbie voluntară şi pomeţi înalţi, cu păr castaniu şi mustaţă răsucită în sus regulamentar, altminteri bărbierit cazon. Ştiu de la el şi mai ales de la vărul meu Sandu că Mumu, cum îi spuneam noi, copiii, luptase în Dalmaţia şi că asistase de pe mal la scufundarea crucişătorului Zenta. Bunicul Pecican dansa atât de bine, încât adeseori ofiţerii şi subofiţerii îl rugau să performeze în faţa lor dansuri româneşti de pe Criş, cu bătăi pe tureacul cizmei. A avut noroc şi a scăpat cu bine de pe front, revenind acasă, întâlnind o pe bunica şi făcându i cinci copii (doi dintre ei au supravieţuit: tata şi unchiul Valeriu, tatăl lui Sandu). I se spunea Telefonistul, fiindcă s a angajat la Societatea Anonimă de Telefoane. Avea un trecut în Partidul Social Democrat din Ungaria, filiala română. Tata a fost primul născut, a venit pe lume în prima zi a anului 1921. Îmi amintesc îmbufnările bunicului şi disputele cu fiii lui. Toţi trei erau firi pasionale.
          Familia mea, pe vremea când se înfăţişa ca două familii diferite din zona actualului oraş Chişineu Criş, ignorând legăturile ce urmau să se stabilească între ele, a traversat Războiul Mondial dintâi în Câmpia Aradului, cu bune şi cu rele, cu vise şi împliniri, cu frustrări şi cu rutină. Când au revenit acasă, bărbaţii s au trezit într o altă ţară. La fel şi toţi cei ce ţineau de ei. În cele din urmă, Marele Război i a adus mai acasă decât la vremea plecării lor să lupte. Împăratul murise, imperiul se destrămase, România Mare promitea o viaţă mai bună.

 

Ovidiu Pecican

Poze de familie

» anul XXV, 2014, nr. 7 (290)