Mircea Eliade şi muzica

Mircea Handoca

          Mircea Eliade, cunoscut pentru preocupările lui literare şi filozofice, autor al numeroaselor studii de orientalistică şi istoria religiilor, a cochetat şi cu muzica, de când era elev. Însă interferenţe cu fascinanta împărăţie a melodiilor se întrevăd şi-n anii maturităţii şi senectuţii, în însemnările memorialistice.
          Încă de la zece ani cântă romanţe, doine şi arii de operă, acompaniindu-se singur la pian. Tatăl avea o mare încredere în talentul excepţional de pianist şi în vocea fiului său, obligându-l să exerseze în fiecare zi minimum două ore.
          În proiectele de viitor pe care şi le făcea în primii ani de liceu, era hotărât să ajungă cineva, nu ştia prea bine ce, pasiunile pentru numeroasele ramuri ale cunoaşterii subjugându-l în egală măsură: celebru zoolog, medic, inventator, explorator, filolog sau... pianist.
          La vârsta de 13 ani a dat (împreună cu fratele său, Nicu) un adevărat concert, unde a interpretat cu sensibilitate sonatele lui Beethoven şi concertele lui Rahmaninov.
          Spectator nelipsit de la galerie la toate reprezentaţiile Operei, elevul nostru din clasa a vI-a a Liceului „Spirul Haret“ compune direct la pian opera intitulată Tomiris:

Cum nu aveam memorie, iar, pe de altă parte, nu prea ştiam cum să le notez, melodiile variau de la o zi la alta. Am reuşit totuşi să termin Prologul şi prima scenă din actul I (dialog între Tomiris şi marele preot) şi, adunându-mi prietenii, – pe Dinu Sighireanu, Haig Acterian, Mircea Mărculescu şi Vojen – m-am aşezat la pian şi am executat „opera“ de la un capăt la altul, încercând să cânt chiar şi partitura de soprană a reginei.1

Trompetist alto în fanfară, cu buzele umflate de-atâta suflat, răsufla obosit după fiecare repetiţie.
          În cadrul „concertelor“ societăţii Muza, încă de pe când era în clasa a IV-a, executa de mai multe ori la pian: Rahmaninov,
Grieg, Debussy. În întâlnirile duminicale – nefiind dansator – se oferă să cânte la pian foxtroturile şi tangourile la modă. „De atunci (1922) şi până la sfârşitul liceului eram invitat la toate ceaiurile dansante, pentru că mă dovedeam a fi cel mai bun şi mai neobosit pianist.“2
          Glosează pe marginea lecturilor, se entuziasmează şi transcrie zeci de pagini (pe foi volante sau în caiete). Printre extrasele din 1923 şi 1924 despre muzică reţine nu numai părerile compozitorilor (Beethoven), ci şi pe cele ale filozofilor: Leibniz, Kant, Hegel.
          Cuvintele lui Platon nu numai că le subliniază, dar le şi trimite spre publicare unei reviste: „Muzica dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi bucurie tuturor lucrurilor. Ea este esenţa ordinei, înălţând către tot ce este bun, drept şi frumos“.3
          În Romanul adolescentului miop – scriere prin excelenţă autobiografică – ni se relatează întâlnirea, la Şosea, cu un vagabond. O clipă se gândeşte să trăiască şi el o viaţă asemănătoare cu cea pe care i-o prezentase întâmplătoarea cunoştinţă:

Mi-a vorbit de viaţa stranie pe care-o duc pianiştii cabareturilor de periferie – îmbarcaţi pe vapoare levantine, ajunşi în porturi calde, dormind în hoteluri murdare, petrecându-şi nopţile în orchestre de naufragiaţi cosmopoliţi. Eu îmi simţeam carnea încrâncenată de bucurie. Mi se părea că numai o astfel de viaţă m-ar fi liniştit.4

În închipuire, se şi vedea angajat pianist pe un vapor de mâna a treia, parcurgând ruta Alexandria-Nagasaki. În timpul furtunii, se vedea „ameţit de tangaj şi beat de nesomn, lovind clapele pianului...“
          Ca student, îi cânta Ricăi la pian tangoul ei preferat, Jalousie. Notaţia memorialistului (peste decenii) e autoironică: „Rica mă privea fascinată, ca pe un geniu muzical“.
          Privind retrospectiv preocupările lui muzicale, Eliade îşi dă seama că preferinţele majore erau orientalistică, istoria religiilor şi literatura. În lupta cu timpul, dormind câteva ore pe noapte, simte că se risipeşte prea mult şi se hotărăşte să renunţe la muzică. Nu i-a fost deloc uşor. Mai mult decât atât. Neputând rezista, îşi călca promisiunea făcută sieşi. Plecând în Italia şi neputând să exerseze, se resemnează. În India însă, în salonul Doamnei Perris se afla un pian. După ce asistase la un concert de orgă într-o catedrală... renaşte vechea preocupare.Oricâtă pasiune a pus, executantul şi-a dat seama că niciunul dintre cei ce l-au ascultat în pensiunea din Ripon Street n-a fost emoţionat nici de Grig şi nici de Debussy.
          Această indiferenţă generală a fost semnalul declanşator al hotărârii de a renunţa definitiv la cariera de interpret. Să-i fi venit în minte şi întâmplarea relatată mai târziu în jurnal? Cine ştie...
          Avea 15 ani când a cunoscut un băiat de aceeaşi vârstă cu el, care se considera un excepţional muzician:

Pentru el cultura universală produsese până atunci trei genii: Hafiz, Goethe şi el însuşi. Şi adăuga: „Dacă mi s-ar aduce argumente convingătoare, aş renunţa la Hafiz şi poate chiar la Goethe, dar niciodată la mine, căci nici un argument n-ar putea să mă convingă că nu sunt un geniu.“
          Era deajuns să-l auzi vorbind, să-i priveşti fruntea, pentru a-i da dreptate
.5

Praful şi pulberea s-au ales de cariera muzicală a acestui tânăr, cu toată hotărârea şi convingerea lui.
          Într-o colibă din Himalaya, după ruptura cu Maitreyi, apare pentru puţină vreme Jenny. Aceasta, violoncelistă din Johannesburg, părăsise ţinuturile natale pentru a căuta în India absolutul. Iniţiindu-se reciproc în tantrism, cei doi ascultau la patefon Simfonia neterminată, Jupiter şi Peer Gynt.
          În cei opt ani din perioada interbelică (1932-1940), activitatea de romancier şi orientalist, de asistent al catedrei de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu este cunoscută.
          În cadrul Criterionului, Eliade a ţinut două conferinţe: Muzica asiaticilor şi primitivilor şi Magia şi originile muzicii.
Prima dintre ele este evocată în Memorii:

Câţiva muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceanice la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântece rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros.6

Manuscrisul celei de-a doua conferinţe, aflat în posesia noastră, cuprinde opt jumătăţi de coală, fiind scris relativ citeţ, cu cerneală neagră.
          Textul ilustrează interferenţa dintre literatură, muzică, coregrafie şi magie în creaţia lui Eliade.
          Redăm primele trei secvenţe (din cele 12 existente):
          Caracterul cosmic – în sens de creaţie – în ritmul cosmosului, al muzicii primitive. Elementele fonice sunt integrate în melodie, fără a fi purificate, canonizate, nu există o asceză prea labilă a sunetelor, o umanizare a lor, o smulgere decisivă din materialul viu care le-a provocat până atunci (vântul, apele, fiarele, păsările). Sunetele în muzica primitivă se integrează aceluiaşi Cosmos natural, magic, de unde au pornit; observaţi cum sunetele se înapoiază la originea lor fizică; ele nu creează un alt univers, estetic, unde să se integreze, ierarhic, conform unui canon al emoţiilor estetice.
          De aceea melodiile nu sunt armonizate: sunt unisone, sunetele nu se organizează unele faţă de altele, ca în mijlocul unui organism muzical.
          Dansul vegetaţiei şi al extazului. Aici vom observa trecerea de la joc la dans. De la libertate dezordonată – integrare într-o armonie care transcende omul.
          Dubla funcţiune a acestui dans: 1) viaţă vegetală, iureşul junglei, cojile şi mugurii care plesnesc dintr-un preaplin; vegetaţia la începutul primăverii, când se pregăteşte victoria soarelui, fertilitatea; 2) descoperirea ritmului, bucuria coerenţei şi a continuităţii mişcărilor, extazul gestului organic, voluptate.
          Nu trebuie să judecaţi acest dans cu tiparele deja ştiute ale dansului havaian sau ale celui african. Deşi aparţine tipului oceanic, are o anumită trăsătură austro-asiatică, pe care trebuie s-o luaţi în consideraţie dacă voiţi să înţelegeţi acest dans.
Cântec de dragoste.
          Dragostea, la popoarele primitive e mai mult un fapt decât o atitudine sufletească. Dragostea fizică constituie în ea însăşi o trecere dincolo, o nouă iniţiere, instaurarea unui nou om. Faptul acesta, care la noi, civilizaţii, este o problemă sentimentală sau higienică, iar câteodată un simplu eveniment, are la primitivi valoarea unui act de instaurare a unei noi mentalităţi. Un om care a iubit fiziceşte este cu desăvârşire un alt om decât cel care era cu o zi mai înainte. Actul acesta fizic este înconjurat de un imens ceremonial.
          Cântecul: după ceremonia nupţială Colierul de trupuri sub cerul liber. Bucuria carnală, dar fără neurastenie. „Cel mai pur, mai direct şi mai neconvenţional cântec de dragoste.“
          Ne-am extins prea mult ca să putem reproduce măcar esenţialul din Vraja ploii şi Imn soarelui.7
          Sosit la Paris, la 16 septembrie 1945, Eliade începe să viziteze muzeele, să participe la concerte şi spectacole.

La Conservator, concertul de muzică veche Ars Rediviva, organizat de Claude Crussard. Câteva bucăţi de Bach, printre care Fuga nr. 4 şi Concertul pentru vioară şi orchestră (pe care sunt incapabil să-mi amintesc când l-am auzit prima oară, dar era desigur în adolescenţă: îmi dădeam foarte bine seama de calitatea „adolescentină“ a emoţiilor). Uluit de Concerto pentru vioară şi orchestră în si bemol al lui J. M. Leclair, în primă audiţie. Nu ştiam nici măcar numele acestui compozitor francez, al cărui Concert nu şovăiesc să-l aşez alături de cele mai bune bucăţi ale lui Vivaldi.8

Însemnările din Jurnal sunt ale unui meloman erudit. Recunoaşte însă, în mod franc, atunci când nu e informat. E sigur pe cunoştinţele sale muzicale, pe care le prezintă cu dezinvoltură.
          După mai bine de un an, la 6 decembrie 1946, revine la Conservator şi constată cu încântare că a avut dreptate: J. M. Leclair e un compozitor valoros...
          Dintre compatrioţii noştri (aflaţi, vai!, în exil) ne „întâlnim“ cu Dinu Lipatti, George Enescu şi Ionel Periea.

Astă-seară, recital Chopin cu Dinu Lipatti la Champs Elyséees. Finalul din Sonata op. 58 în si minor mi-a amintit brusc anii 1922-23, când descifram melodia aceasta obsedantă şi o fluieram apoi colegilor de liceu în recreaţii.9

Invitat de Maruca – discută cu aceasta câteva ore despre Nae Ionescu. La plecare îl întâlneşte pe Maestru, care i se pare obosit, slăbit, gârbov.
          Peste câteva zile – o nouă vizită la Enescu acasă. Din câteva fraze aflăm frânturi din viaţa unui geniu, în anii de după al Doilea Război Mondial:

30 noiembrie 1947,
La George Enescu la masă. Maestrul pare mai puţin obosit şi mai puţin cocârjat ca data trecută.
Conversaţie oarecare în timpul prânzului. Apoi, la cafea, în salonul încă îngheţat (aprinsesem eu focul, când venisem), cu picioarele întinse pe un scăunaş, cu Mutzi în braţe, îşi îngăduie câteva calambururi şi glume.
Cred că Maestrul, ca şi Maruca, este destul de cumpătat. Şi cu toate acestea cutreieră Franţa dând concerte, în fiecare zi, doarme numai patru ore pe noapte şi scrie tot timpul
.10

Înduioşător tablou!
          Eliade se bucură de popularitatea – în America – a dirijorului Ionel Perlea. Memorialistica reţine, la 21 aprilie 1965, fulminantul succes al spectacolului de operă Lucreţia Borgia de Donizetti, care avusese loc cu o seară în urmă la Carnegie Hall:

Debutul american al sopranei Monserrat Caballé – senzaţional. Este o femeie tânără, frumoasă, dar destul de corpolentă. Şi atunci, cu un instinct fără egal, ea se leagănă, ca şi cum ar copia anumite poziţii de pe vasele greceşti. N-au fost aplauze, ci ovaţii, care au durat cinci sau şase minute.
          Ionel este adus pe podium la braţul asistentului. El dirijează aşezat pe scaun. Dar dirijează „dumnezeieşte“, cum spunea un necunoscut într-o lojă vecină. Are, în fine, această satisfacţie: un triumf la Carnegie Hall, după accidentul cardiac de-acum opt ani, care l-a lăsat pe jumătate paralizat.
          Astăzi, citim toate ziarele pe care am putut să le cumpărăm la chioşcul din cartier. Cronici entuziaste
.11

În 1957, Ionel Perlea avusese un atac cerebral combinat cu unul cardiac, rămânând parţial paralizat. Dând dovadă de o voinţă supraomenească, a exersat continuându-şi cu brio activitatea – fiind angajat la Metropolitan Opera din New York.
          Eliade, care îi era prieten şi cumnat, l-a convins, cu un an înainte de a muri, să-şi revadă ţara. În România i s-a făcut o primire triumfală. Despre toate acestea aflăm dintr-o scrisoare adresată lui Constantin Noica, la 7 august 1970:

I-am citit Lizettei fragmentul despre Ionel Perlea şi importanţa vizitei lui în ţară. Află că eu l-am îndemnat. Ştiam că nu mai avea mult de trăit. Călătoria în ţară a fost apoteoza carierei lui de dirijor invalid, iar reacţia publicului i-a prelungit viaţa cu un an.12

Profesor de istoria religiilor la Chicago, eroul nostru îşi petrecea vacanţele la Paris. Cei mai buni prieteni erau Virgil Ierunca şi soţia sa, Monica Lovinescu. În apartamentul acestora răsfoieşte cărţi şi reviste româneşti şi se bucură ca un copil de muzica populară şi clasică din faimoasa colecţie de discuri a gazdelor. La 3 octombrie 1970 e entuziasmat de un cântec de nuntă din Maramureş, de Spitalul amorului cu Maria Tănase şi de un bocet din fluier. O adevărată surpriză a fost Ştefan-Vodă al lui Harry Brauner.
          Ca spectator de operă, Eliade face succinte însemnări despre montare, interpreţi, decor.
          Într-o reprezentaţie excepţională, deşi recunoaşte că regia şi interpretarea sunt excepţionale, nu poate trece cu vederea un obicei încetăţenit în lumea muzicală. Cunoscător perfect al tuturor ariilor, atunci când remarca o „intervenţie“ străină textului, o semnala, reproducând replicile buclucaşe.

Veneţia, 20 august 1962
          Am văzut Othello de Verdi la Cortile di Palazzo Ducale. Impresie extraordinară. Începutul primului act şi sfârşitul celui de-al treilea (sosirea demnitarilor din Veneţia) au fost prezentate cu atâta fast, încât publicul a izbucnit în aplauze. Dmitri Ustinov în Othello şi Tito Gobbi în rolul lui Iago, admirabili.
          Şi câteva stupidităţi inexplicabile; se datorează ele numai libretistului
?13

Nu mai transcriu stupidităţile. Prefer să reproduc considerentele privitoare la un compozitor celebru – având caracter generalizator:

10 decembrie 1961
          La Rockefeller Chapel, Oratorio de Crăciun de Bach. Dacă aş fi înţeles „lecţia“ dată de muzică cu treizeci-patruzeci de ani în urmă... Muzica clasică nu descrie evenimentele; ea nici măcar nu le redă „atmosfera“. Nimic tragic, patetic, nici măcar dramatic în melodiile ce însoţesc vorbele de foc ale profeţilor şi evangheliştilor. Se produc miracole, tragedii, dar muzica lui Bach se desfăşoară în conformitate cu propriul ei univers, care nu are nimic comun cu universul epic, religios sau moral al „subiectului“. Muzica lui Bach este perfect liberă. Începând cu romantismul, muzica se ocupă de „culoarea locală“, de „autenticitatea“ psihologică şi istorică
.14

Orice e în legătură cu muzica îl interesează. Prezent, în august 1973, la Turku (participant la un congres de istorie a religiilor), vizitează Muzeul Sibelius din Finlanda. Atent la organizare şi la exponate, îşi expune punctul de vedere privitor la ce ar trebui să afle cel ce calcă pragul unui asemenea lăcaş de cultură:

Priveam pălăria şi bastonul Maestrului expuse într-o vitrină (cu respectul pentru obiectele devenite istorice, dar mi se pare şi cu oarecare umor), când încep să se audă primele măsuri din Simfonia a III-a. Căci muzeul este totodată o sală de concert. Din bogata discotecă, vizitatorii pot alege orice operă a lui Sibelius. Ne aşezăm în fotolii şi ascultăm, reculeşi. Dar timpul trece şi sunt atâtea relicve şi piese istorice de văzut... Iată aici selecţia din ţigările favorite ale maestrului, iată fotografia (în loc de cinste, Sibelius primind, la Yale University, titlul de Doctor Honoris Causa) şi cărţile scrise de el... În sfârşit, vitrinele cu manuscrise, mai ales pagini din cele dintâi compoziţii. F. le cercetează îndelung, cu delectare şi totodată melancolic, aproape frustrat.
           Ar fi vrut să ştie de ce n-a compus Sibelius în ultimii 20 de ani de viaţă. De ce n-a scris mult aşteptata Simfonie a VIII-a? Bătrâneţe? învăţase prea mult? Sau timiditate faţă de capodopera pe care o plănuise în gând, dar pe care nu se încumeta s-o realizeze? Problema îl fascinează. A descifra originea şi motivele sterilităţii unui artist de geniu, i se părea tot atât de pasionant ca şi hermeneutica creativităţii lui
.15

Altă dată e vizitat de un cronicar muzical, Sergeant, traducător în engleză al unui imens manuscris de două mii de pagini: Bhagavad-Gita. „Transliteraţia, traducerea fiecărui cuvânt în parte, analiza gramaticală a fiecărui vers, traducerea literară, comentarii. Nu cred că s-a mai încercat vreodată o asemenea ediţie.“16 Având o altă specialitate – muzicologia –, a învăţat singur sanscrita. Venise la Facultatea de Teologie a Universităţii din Chicago ca să-l caute pe Van Buitenen – traducătorul integral al Mahabharatei.
          În 13 iunie 1966, la Universitatea din Yale, în faţa a zece mii de studenţi a avut loc un ceremonial extraordinar: Mircea Eliade a fost distins cu titlul de doctor honoris causa. Alături de sărbătorit a urcat pe podium să primească înalta distincţie şi Leonard Bernstein, celebrul pianist, compozitor şi dirijor american.
          Peste aproape zece ani, la 14 februarie 1976, eroul nostru va primi aceleaşi onoruri din partea Sorbonei, alături de fostul elev al lui Enescu:

Foarte emoţionantă ceremonia din amfiteatrul Richelieu. Corul şi orchestra de studenţi, de o sobră şi totuşi originală eleganţă, în stânga estradei în mijlocul căreia se afla rectorul Alphonse Dupront, înconjurat de noi, cei cinci proaspeţi doctori honoris causa şi cei cinci profesori, Menuhin şi Heath, fostul premier al Marii Britanii. Cunoscându-i-se son violon d’Ingres, a fost invitat să dirijeze Alleluiah.17

Cum să nu-ţi vină în minte celebrul vers al lui Verlaine:
             De la musique avant toute chose (la propriu şi la figurat)?

Note

01. Mircea Eliade, Fragment autobiografic, Caete de dor, nr. 7, 1953, reprodus în Memorii, ed. a II-a, Humanitas, 1997, p. 528.
02. Memorii, op. cit., p. 75.
03. Universul literar, nr. 40, 3 oct. 1924.
04. Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, Minerva, 1989, p. 110.
05. Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, ed. a II-a, Humanitas, 2003, p. 358.
06. Memorii, op. cit., p. 281.
07. Am reprodus în întregime textul conferinţei Magia şi originile muzicii în Poesis, aprilie-mai 1990, nr. 4-5, p. 9.
08. Jurnal, vol. I, op. cit., p. 63.
09. Ibidem, p. 131.
10. Ibidem, p. 133.
11. Ibidem, p. 543.
12. Mircea Eliade, Europa, Asia, America, vol. II, Humanitas, 2004, p. 367.
13. Jurnal, vol. I, p. 445-446.
14. Ibidem, p. 422-423.
15. Jurnal, vol. II, p. 123.
16. Ibidem, p. 110.
17. Ibidem, p. 224.

 

Mircea Handoca

Mircea Eliade şi muzica

» anul XXV, 2014, nr. 6 (289)