Mircea Scarlat

Iulian Boldea

          În studiile de sinteză, în articolele de istorie literară, dar şi în cărţile de aspect monografic, Mircea Scarlat s-a impus atât prin maturitatea şi siguranţa judecăţilor, cât şi prin eficienţa instrumentele şi metodelor critice folosite. În Introducere în opera lui Miron Costin, Mircea Scarlat ne oferă o lectură a operei lui Costin din perspectivă estetică. Cartea e reprezentativă însă şi pentru statura de istoric literar a lui Mircea Scarlat, prin efortul autorului de a studia cu migală, competenţă şi râvnă, atât conformaţia textului literar, cât şi datele contextului sau ale contextelor în care opera se înscrie. Concluzia studiului e că „valoarea estetică a operei lui [Costin, n.m. I. B] e o realitate“. Criticul e de părere chiar că „asemenea vinurilor puse la învechit în beciuri tăinuite, valoarea estetică a Letopiseţului creşte cu trecerea vremii, sporind voluptatea lingvistică a lecturii“. Monografia Ion Barbu. Poezie şi deziderat (1981) e o carte care îşi propune să disocieze şi să interpreteze raportul dintre spontaneitate şi elaborare din poezia barbiană: „Câtă spontaneitate şi cât convenţionalism există în poezia barbiană? În jurul acestei întrebări – şi a problemelor pe care ea le ridică – se structurează cartea de faţă“. De remarcat este ideea organicităţii şi substanţialităţii unei „lirici formal diverse şi eteroclite ca «filosofie», cu evidente surse esoterice“ (N. Manolescu). Criticul consideră că refuzul autobiograficului, al intimismului şi al afectivităţii porneşte de la dorinţa autorului Jocului secund de a eluda naturalul, în beneficiul unor formule poetice bazate pe artificiu, pe construct raţional, pe apelul la elanul intelectualist.
          Istoria poeziei româneşti (I-IV) e opera unui critic interesat în primul rând de avatarurile formelor, formulelor şi convenţiilor poetice, descrise cu obiectivitate, cu „răceală“, cum s-a mai spus, în spiritul impersonalităţii. E limpede că Mircea Scarlat întrevede în istoria conceptului de poezie o anume evoluţie, de la semnificat la semnificant şi la semn, de la versificaţie la lirism, de la începuturile poetice în slavonă, latină sau greacă până la cele dintâi forme ale lirismului în limba română. Curentele şi orientările literare (clasicismul, eminescianismul, macedonskianismul, simbolismul) nu sunt considerate atât ca ipostaze dihotomice, cât, mai ales, ca avataruri plurale şi multiple ale poeticităţii. Nu se poate discuta despre un singur simbolism, de pildă, tocmai datorită modalităţilor cu totul diverse şi eterogene în care s-a manifestat la noi simbolismul. În volumele trei şi patru este circumscrisă poetica modernismului, accentul fiind plasat asupra poeziei lui Arghezi, Blaga şi Barbu. În volumul patru, de altfel, secţiunile au titluri semnificative: Dezideratul diferenţierii, Revigorarea concepţiei clasicizante şi Tradiţionalismul programatic.
          Ultimul volum antum al lui Mircea Scarlat este George Bacovia (1987), carte în care ideea de spaţialitate poetică bacoviană e unul dintre pilonii demonstraţiei critice. Mircea Scarlat realizează, cum observă şi Marian Papahagi, o radiografie exactă, riguroasă şi plastică, a reliefului contorsionat al poeziei bacoviene: „Mircea Scarlat descrie cu pătrundere tentativele succesive ale acestei puneri în expresie a unui imaginar torturant, delimitând mai multe «registre» (eminescian, neoromantic, satanic şi decadent-simbolist). Această devenire ocupă cronologic perioada de creaţie ce începe cu câţiva ani înainte de sfârşitul secolului trecut şi până în 1916, când asistăm la triumful a ceea ce criticul numeşte «bacovianism»“. Înfiorată, încă de la început, de prezenţa tragicei poezii bacoviene, atitudinea critică, în care voinţa de obiectivare nu poate să eclipseze cu totul atmosfera de oficiere pe care lirica bacoviană o presupune şi o favorizează, are accente aproape patetice:

de poezia bacoviană te apropii ca de chilia unui ermit: podoabele te stânjenesc şi, împreună cu ele, toate plăcutele nimicuri ale civilizaţiei. Cândva, într-o ţară îndepărtată, mi s-a întâmplat să am sentimentul că ceasul de la mână e stânjenitor, că geanta de pe umăr este prea grea şi că o parte din veşminte ar putea lipsi. Ermitul care locuia în odaia cvasipustie – venit şi el de departe – nu mi-a adresat niciun cuvânt; dar cât de grăitoare i-a fost privirea cercetătoare îndreptată asupră-mi! Mi-a venit în minte, spontan, poezia bacoviană. Austeritatea ei oferă un posibil echivalent traiului acelui pustnic: în ordinea lumească, nimic nu-i lipsea, cu toate că un geamantan obişnuit i-ar fi adăpostit, uşor, întreg „avutul“ material. M-am gândit atunci că ceea ce îl singularizează pe Bacovia între poeţii români nu este sărăcia, ci austeritatea mijloacelor; o austeritate autoimpusă, care a dus la detaşarea, dintr-un cor numeros, a unei voci lirice inconfundabile“.

Referindu-se la retorica bacoviană, minimalistă şi prozaică, Mircea Scarlat insistă mereu asupra ideii de austeritate: „Retorica lui aminteşte catedralele protestante, atât de austere în comparaţie cu cele catolice; austere fără a fi sărace sau neatrăgătoare. Austere din gust şi convingere, iar nu din sărăcie. Impresia de austeritate oferită de poezia bacoviană sporeşte enorm în cazul unei raportări la contemporanul său Minulescu – un mare «risipitor» în materie de podoabe sclipitoare şi zornăitoare“.
          Spaţiul imaginar bacovian este examinat prin punerea sa în raport cu poetica lui Alecsandri sau cu aceea a lui Eminescu. Aserţiunile critice sunt pertinente, argumentate şi pregnante, nu lipsite de o anume plasticitate. „Bacovianismul este una din expresiile individualizate ale neoromantismului din prima jumătate a secolului nostru, apărându-ne drept un simbol «ruinat», ros de nostalgia eminescianismului“; „Sentimentul bacovian definitoriu este nesiguranţa“; „George Bacovia este cel mai tragic poet român“ – sunt doar trei dintre formulările memorabile din această carte. Ipostaza spaţială dominantă la Bacovia este pustiul, ipostază a nedeterminării şi disoluţiei reperelor, a abolirii oricărei modalităţi de orientare: „În universul bacovian, dominante sunt raporturile deschise, chiar atunci când spaţiile sunt limitate: Poetul «deschide» – prin plasarea unei oglinzi, de pildă – spaţiul închis al unei odăi, deşi tocmai deschiderea este cea care îl îngrozeşte“. Apetenţa deschiderii reclamă însă, în textul bacovian, impulsul contrar, într-o mişcare dialectică de acţiune şi reacţiune, prin care limitarea şi ilimitarea îşi găsesc justificarea deopotrivă în conştiinţa alienată a eului liric: „Bacovia construieşte înfricoşătoarele spaţii indeterminate din grija prea mare de a evita închiderea. Un exces generează altul, contrar. Instinctiv, Bacovia sparge limitele, estompează contururile existente, până când ele se volatilizează; dar absenţa  se dovedeşte la fel de neliniştitoare ca prezenţa lor! Extrapolarea marginilor, deschiderea spaţiilor poate avea efect de bumerang“. Definiţia bacovianismului pe care ne-o oferă Mircea Scarlat este deplin creditabilă: „Bacovianismul este una din expresiile individualizate ale neoromantismului din prima jumătate a secolului nostru, apărându-ne drept un simbolism «ruinat», ros de nostalgia eminescianismului“. De altfel, şi originalitatea poetului e subliniată în raport direct proporţional cu experienţa receptării operei sale:

Autorul Plumbului a devenit cu adevărat el însuşi abia atunci când publicul şi criticii i-au considerat încheiată opera poetică. Ipostazele bacoviene ale tradiţionalismului romantic, ale decadentismului şi ale simbolismului sunt realizări artistice care au precedat bacovianismul. Fiind rezultatul unor circumstanţe particulare, independente de voinţa autorului (mediul epigonic în care s-a ivit, criza limbajului artistic, experienţa bolii), bacovianismul este expresia unei practici literare irepetabile. El s-a conturat deplin când poetul părea a-şi fi dat măsura talentului; până atunci, interpretase aceeaşi melodie în game diferite. Pendularea între mai multe convenţii literare (când imaginarul individualizator era deja constituit) a fost generată de o neconştientizată criză a limbajului artistic. Bacovia a apelat la mai multe convenţii pentru simplul motiv că niciuna nu îl mulţumea deplin.

Posteritatea lui Creangă (1990) e o carte despre istoria receptării operei lui Creangă, cu analize corecte şi comentarii echilibrate despre principalii exegeţi ai humuleşteanului. Unele rezerve sunt exprimate în legătură cu studiile lui Streinu, în timp ce paginile critice ale lui Vianu sunt ignorate. Contribuţia cea mai relevantă a lui Mircea Scarlat este, cum observă N. Manolescu, „observaţia cu privire la viitorul exegezei marelui povestitor. În fond, Mircea Scarlat pare a fi în aşteptarea unei schimbări majore în receptare prin care teza exponenţialităţii, enunţată de Maiorescu şi culminând în Călinescu, să lase locul tezei unicităţii operei humuleşteanului”.
          Riguros şi exact de cele mai multe ori, echilibrat în aserţiuni, iubitor de claritate, Mircea Scarlat e unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei sale în critica literară românească.
 

Iulian Boldea

Mircea Scarlat

» anul XXV, 2014, nr. 6 (289)