Bánffy Miklós romancier: Circumscrieri

Ovidiu Pecican

          Există mai multe puncte posibile de plecare în evaluarea actuală a locului pe care îl ocupă Trilogia transilvană în moştenirea literară a vestului actualei Românii, ca şi în cea a culturii maghiare, a Europei Centrale sau a Europei în general. Destinul care a făcut din fostul ministru al Ungariei, Bánffy Miklós (30 decembrie 1873 – 6 iunie 1950), cetăţeanul unei Transilvanii devenite parte a României Mari îndeamnă la arondarea în cercuri concentrice a creaţiei lui de prozator, tot aşa cum perspectiva multiculturală şi europenistă îndeamnă şi la aprecierea atâtor altor autori (Nicolae Olahus, dar şi Ioan Slavici ori Liviu Rebreanu, de pildă).
          Ca triptic romanesc, Trilogia scrisă între 1934 şi 1940 poate fi citită în diferite chei şi registre. Într-o ordonare relativă a planurilor, primul care pare că s-ar impune, poate cel mai intim, este acela al descifrării întregului ca roman al eului martor. Prin ansamblul narativ al lui Bánffy străbate o ambianţă a trecutului propriei vieţi şi al precedentelor ei apropiate, ştiute, acestea, din relatările apropiaţilor. Ea se întinde, istoric vorbind, de pe la 1848 şi urcă până către finalul epocii interbelice. Este Transilvania aristocraţiei maghiare, căreia i-a aparţinut şi autorul, conte dintr-o familie veche şi ilustră. O Transilvanie căreia îi aparţine şi alter egoul ficţional al scriitorului, Abády Bálint. În faţa friabilităţii marilor construcţii, a semeţiei rigide şi discutabile a imperiului bicefal şi a universului nobiliar întemeiat pe descendenţă şi pe înrudirile la vârf, autorul are o meditaţie sceptică şi elegiacă. Nu degeaba titlurile volumelor care compun trilogia sunt echivalări ale componentelor celebrei spuse biblice Mane, tekel, ufarsin (ori fares): Numărat, cântărit, împărţit (în originalul maghiar: Megszámláltattál, És híjjával találtattál şi Darabokra szaggattatol; They Were Counted, They Were Found Wanting şi They Were Divided în traducerea engleză a lui Patrick Thursfield şi Bánffy-Jelen Katalin la Arcadia Books din Londra, în 2007). Eul naratorului subîntinde evocările şi ficţiunea cu întrebări existenţiale dintre cele mai serioase: a fost un eşec sau un fals eşec ceea ce a avut de trăit, împreună cu maghiarii prinşi între revolta antiimperială şi naţională paşoptistă şi divizarea lor statală şi naţională adusă de sfârşitul Primului Război Mondial?
          Dar masiva construcţie în proză a contelui Bánffy poate fi înţeleasă şi dincolo de limitele interogaţiei personalizate şi individuale. Ea se recomandă şi ca roman de familie, aparţinând legitim unui tip de literatură faimos încă din sec. al XIX-lea, prin arhitectura ciclului Les Rougon-Macquart al lui Emile Zola, şi adus în centrul atenţiei prin alte creaţii reprezentative din sec. al XX-lea: Familia Buddenbrock de Thomas Mann, Forsythe Saga de John Galsworthy, Les Thibaults de Roger Martin du Gard, ori, la noi, prin ciclul Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu, prin ciclul Halippilor de H. Papadat-Bengescu şi, după instaurarea comunismului, prin Cronică de familie de Petru Dumitriu.
          Ca roman al elitelor transilvane şi maghiare moderne, trioul literar bánffian rămâne reprezentativ pentru o viziune aulică, şi nu democratică, dar străbătută de duioşie şi de ambiţia de a da viaţă şi relief unei societăţi condamnate de istorie, cu care scriitorul se simte solidar. El poate fi citit cu delicii nu doar de cititorul ingenuu, dornic de proză de calitate, ci şi de acela care doreşte să înţeleagă mai bine resorturile unei societăţi a cărei perpetuare în vechile forme a devenit imposibilă. Se poate spune, din acest punct de vedere, că Trilogia transilvană este cântecul de lebădă şi monumentul ridicat cu pana în memoria lumii vechiului regim aşa cum încă mai arăta în vremea longevivului dinast austriac Francisc Iosif.
          De fapt însă, o amprentă puternică o dă întregului particularitatea ambientării într-o Transilvanie pretrianonică, unde rolul deciziilor revenea încă marii nobilimi maghiare şi unde vechile rânduieli funcţionau în condiţiile unui anume echilibru; artificios şi rigid, exclusivist, dar consfinţit de o funcţionare de circa două secole. Se citeşte aici, fără îndoială, dificultatea de a accepta dinamica istorică ce a condamnat o clasă, dar se pot descifra şi semnele unei poetici şi politici transilvaniste, a cărei deplină afirmare a fost rodul unei gândiri şi acţiuni coerente a unor personalităţi culturale maghiare din România interbelică (Kós Károly, Paál Árpád, Gyárfás Elemér). În romanele subsumate proiectului ardelenesc al lui Bánffy, una dintre mize este salvarea acestui univers, trecut de-acum în istorie, de uitare, celebrarea lui elegiacă.
          Din acest punct de vedere, este vorba şi despre o miză patriotică, naţională asumată în numele culturii şi naţiunii cărora Bánffy le aparţinea prin naştere şi devotament. Roman al maghiarimii prin excelenţă, mărturie a unui profund sentiment de solidaritate cu conaţionalii săi socotiţi ca ajunşi din urmă de un blestem transcendent pentru vini ştiute şi neştiute (referirea la mâna invizibilă care a inscripţionat zidul veterotestamentar cu laconicele, dar abruptele cuvinte e mereu prezentă), Trilogia transilvană este o ispăşire, o mărturie de dragoste şi un program care nu lasă umbră de îndoială asupra adeziunilor celui ce a scris-o.
          Ambientarea specifică în Transilvania nobiliară şi, totodată, în lumea acvilei bicefale dă acestui roman în trei retabluri un aer comun cu acela al marii proze austriece moderne, situându-l sub flamura Kakaniei. Frapează aerul comun ce pluteşte pe deasupra prozei bánffiene, ca şi a altor supuşi ai împăratului vienez, precum Joseph Roth, Franz Werfel, Heimito von Doderer ori Robert Musil. Acelaşi aer se regăseşte, de altfel, şi în proza lui Ioan Slavici şi a lui Liviu Rebreanu – cel din proza scurtă şi din Ion şi Pădurea spânzuraţilor –, refăcând o geografie literară a Kakaniei, ca şi a altului înţeles rataşat aceluiaşi spaţiu istoric şi civilizaţional, cel central-european. În opera scriitorilor antologabili pentru aceste complementarităţi, există momente (1848, 1867, 1918) care devin referinţe explicite şi implicite, colorând într-un mod specific, de la un autor la altul, universurile prozastice angajate de creativitatea celor ce le-au pus în pagină.
          Evident, Trilogia transilvană este relegabilă şi genului romanului-frescă. Atestând o vitalitate şi o coerenţă de mare anvergură, ciclul prozastic al artistului maghiar pare legat, în bună măsură, de soarta romanului european, chiar dacă formula ca atare a cunoscut succese de proporţii şi în alte arealuri (ca, de exemplu, în romanul american prin trilogia S.U.A. de John Dos Passos). Război şi pace de L. N. Tolstoi, Pe Donul liniştit de M. Şolohov, trilogia istorică a lui Sienkiewicz (Pan Wolodyjowski, Potopul şi Prin foc şi sabie) ori cea semnată de Mihail Sadoveanu (Fraţii Jderi) creează contextul potrivit aşezării Trilogiei transilvane printre operele a căror ambiţie de a reflecta coerent şi cuprinzător un întreg context a dobândit relevanţă indubitabilă prin scriitura artistă, expresivă.
          Aşezarea, de asemenea, a tripletei romaneşti a lui Bánffy Miklós în cadrul cronologic al vremii scrierii ei, la capitolul literatură interbelică europeană, permite înregistrarea sa ca roman al memoriei – printre alte abordări ale acesteia din urmă, de la Proust şi Joyce, în linia avangardei literar-psihologice, până la învecinatele, geografic, romane ale lui Rebreanu (Ciuleandra), H. Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi Patul lui Procust), cu interes pentru fragmentaritatea percepţiei şi abisalitatea trăirii –, fructificând cercetările lui H. Bergson şi ale lui S. Freud. Se regăseşte la Bánffy şi trimiterea la orizontul spenglerian al unui Occident aflat în plin declin civilizaţional, unde rafinamentul este înlocuit de barbara vitalitate a claselor şi naţiunilor „noi“. Roman al deteriorării vechii Europe din la belle époque şi al înlocuirii alerte a vechilor rânduieli cu instaurarea, insidioasă ori brutală, a unor noi hegemonii (cea a Axei, de pidă, cea americană, ori cea sovietică), trilogia romanescă bánffiană este deplin compatibilă cu genul romanesc interbelic, aşa cum a fost el jalonat de marile şi de mai micile sale creaţii reprezentative, de la fraţii Mann la Erich Maria Remarque şi Stefan Zweig, E. M. Forster şi, de ce nu, la Ionel Teodoreanu.
          Poate fi, până la urmă, citită Trilogia transilvană şi ca obiect estetic, beletristic, rezonant şi în raport cu literatura română? În măsura în care prin locuri, personaje – colective ori individuale – şi întâmplări comune face posibilă o asemenea cheie de raportare, şi în virtutea multiplelor analogii de mai sus cu nume şi opere din cultura noastră, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Prin atâtea întretăieri şi suprapuneri de planuri, opera de romancier a lui Bánffy Miklós se oferă cu generozitate şi prospeţime unei lecturi reluate fără prejudecăţi de către generaţia actuală.

Prezentul text a fost o conferinţă susţinută la închiderea expoziţiei Iluzie şi reflectare: viaţa artistică a lui Bánffy Miklós, organizat de Consulatul General al Ungariei la Cluj-Napoca în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei în 16 mai 2014.

Ovidiu Pecican

Bánffy Miklós romancier: Circumscrieri

» anul XXV, 2014, nr. 6 (289)