Spre casă

Bánffy Miklós

          O minunată după amiază însorită de toamnă timpurie. În beţia de lumină, cîte o ciocîrlie, ameţită de strălucirea soarelui, se ridică în văzduhul ademenitor, fîlfîie cîteva clipe din aripioare, se prăvăleşte din înaltul cerului, trecînd razant deasupra pămîntului, ca apoi să se înalţe din nou, cine ştie a cîta oară, poate crezînd că vara e încă în toi.
          Pentru că totul e încă verde, şuviţele îngălbenite ale ogoarelor sînt năpădite de smalţul verzui al bălăriilor, presărate de auriul spicelor, printre care se iţeşte ici colo purpuriul cîte unui mac întîrziat.
          Pe dealurile molcome ce străjuiesc Mureşul şi care coboară dintr o parte pînă la drumul mare, iar la dreapta lui, dincolo de pajişte, se înfoaie durdulii, pomii sînt plini de frunze, la fel ca pădurea care încoronează culmea. Nimic nu vesteşte toamna, doar picăturile portocalii de sînziene despică desişurile care dau să se ofilească, iar tufele de sângeri sînt un pic mai înroşite.
          Drumul care şerpuieşte între cîmpul mlăştinos şi colinele dealului e alb de praful care a năpădit lăptucile şi loboda de pe malurile şanţului, tulpinile scaieţilor şi frunzele lăbărţate ale brusturilor.
          E duminică, dar, în jurul prînzului, a fost forfotă mare pe drum. Către TîrguMureş s au îmbulzit o mulţime de trăsuri, chiar şi căruţe ţărăneşti, hurducăite de cîte o singură mîrţoagă. A fost o zi mare, un eveniment de seamă: concursul hipic. Într acolo s au bulucit cu toţii, iscînd nori de praf în urma lor.
          Acum, în liniştea după amiezii, drumul care vine de la Tîrgu Mureş, trece dealul Vaţman şi, de la intersecţie o ia la dreapta, pînă la Miercurea Nirajului, e străbătut de o singură birjă, trasă de trei cai.
          Pe bancheta bătrînei trăsuri e tolănit comod un bărbat. E Bálint Abády, un tînăr zvelt, de statură potrivită. Poartă o pelerină lungă, de mătase, încheiată pînă la bărbie. Şi a scos pălăria cu boruri largi, de pîslă, după ultima modă, de pe vremea războiului cu burii, aşa că, în lumina soarelui, părul lui bălai are reflexe arămii. E blond, cu ochi albaştri, dar cu trăsături orientale: o frunte înaltă şi boltită, cu pomeţii obrajilor proeminenţi, cu ochii alungiţi.
          Nu vine de la hipodrom, ci de la gară şi se îndreaptă către cetatea Şiclod, la Jenø Laczók, unde, după curse, va veni o mulţime de oameni, iar seara va fi bal.
          Sosise de la Dieneşti cu trenul de trei, cu toate că mama lui îi oferise una dintre trăsurile sale. Dar tînărul a desluşit din glasul ei că, oricît de sinceră i ar fi fost oferta, s ar fi simţit mai liniştită dacă nu ar fi plecat cu caii ei favoriţi, crescuţi de ea însăşi, în vestita lor herghelie şi pe care îi iubea ca pe propriii copii. Ştia foarte bine cît de mult îi ferea de efort, de răceală, de grajdurile străine şi de bădărăniile altor cai. Aşadar, cunoscîndu i slăbiciunea, i a spus că preferă să plece cu personalul de după amiază, ştiind că, pentru cai, de la Dieneşti, pînă la cîmpul Sfîntu Gheorghe, dincolo de Tîrgu Mureş, unde era concursul, adică vreo cincizeci de kilometri, iar de acolo înapoi în oraş şi apoi pînă la alde Laczók alţi zece, cincisprezece, ar fi fost prea mult dintr o suflare – aşa că ar fi fost nevoit să i deshame, să i adape la vreun han – nu, nu ar fi avut niciun rost! – aşa că i se păruse mai potrivit să pornească cu personalul de după amiază, ca să ajungă mai devreme acolo unde era sigur că vor veni şi o mulţime de politicieni, pe care voia să i cunoască şi să stea de vorbă.
          – Bine, dragul meu, du te cu trenul, dacă tu crezi că aşa e mai bine, dar să ştii că eu ţi aş fi dat cu plăcere caii – i a spus ea, dar se citea pe faţa ei cît de mult se bucura de refuzul lui.
          Aşa că acum călătorea agale, în trăsura aceea cu zurgălăi, către Şiclod.
          Era o plăcere să străbaţi la pas calea aceea lungă şi pustie. Să priveşti praful care se ridică în urmă şi să vezi cum împresoară faldurile lui învolburate în văzduh pajiştea pe care pasc, printre smocurile de iarbă fragedă, vitele care se uită blajin spre birja ce se hurducăie pe drum.
          Se desfăta călătorind aşa, în tihnă, lăsîndu se pradă bucuriei că era din nou, după atâţia ani, în Ardeal, apropiindu se încet de locul unde va întîlni o sumedenie de cunoscuţi. 
          După bacalaureatul din 1895, de la Theresianum, au urmat anii de facultate de la Cluj, unde şi a luat doctoratul. Apoi a fost din nou pe drumuri, mai întîi la Viena, unde s a pregătit pentru examenul de diplomat, iar după anul de voluntariat au urmat cei doi ani ca ataşat diplomatic.
          Ca acum, circumscripţia de la Lelinţa să devină vacantă şi să i se ofere mandatul interimar. Tocmai la timp. A preferat să renunţe la diplomaţie, ca să nu mai aştepte ani de zile pînă va fi remunerat, iar, pe deasupra, dota destul de mică pe care o primea de la mama lui abia dacă i ajungea ca să şi acopere cheltuielile aferente statutului său social.
          Ştia că nici ei nu îi era uşor. Ce i drept, avea o mulţime de proprietăţi: vreo şaisprezece mii de pogoane de brădet la poalele Vlădesei, trei mii de pogoane de pămînt arabil la Dieneşti, între văile Arieşului şi Mureşului, cîteva moşii mai mărunte ici colo, una chiar la Lelinţa, trei sferturi din heleşteu – dar oricît se străduia sărmana să facă economii, era mereu în criză de bani.
          S-a hotărît că era mai bine să se întoarcă acasă, unde putea să trăiască cheltuind mai puţin şi unde poate că studiile şi experienţa din străinătate îi vor fi de folos.
          Aşa că, în anul acela, adică în primăvara lui 1904, fiind în concediu, la mama lui, cînd l au primit în vizită pe prefectul comitatului Mureş Turda, venit să l întrebe dacă nu l interesează mandatul de Lelinţa, el a stat un pic în cumpănă, apoi a acceptat. Singura condiţie a fost să candideze cu un program propriu, fără să fie membrul vreunui partid. Fie şi privită de la distanţă, lui, care nu cunoştea decît din presă, în linii mari, lupta politică din parlament, care din 1902 era în toi şi care a măturat deja două guverne, ideea să se supună disciplinei şi adversităţilor politice i se părea respingătoare.
          Prefectului îi era indiferent. A consimţit cu mărinimie să rămînă independent, cu condiţia să respecte principiile din ’67. Dar nu a spus o vorbă că, pentru el, important era ca locul să nu fie ocupat de vreun membru al opoziţiei. Şi nici de vreun străin, ca data trecută, cînd circumscripţia fusese scoasă pur şi simplu la mezat de politicienii de la Budapesta. Fiindcă Lelinţa e o circumscripţie al naibii de mică! Pe vremuri era un oraş liber care aparţinea coroanei, de unde şi dreptul de a avea reprezentant în parlament. Acum e doar o mică aşezare de cîmpie, cu numai trei sute de electori, care, coalizaţi în două, trei grupuri, reuşeau mereu să pună mîna pe cîte doi, trei bogătaşi veleitari din capitală, pe care îi mulgeau de bani pînă în ultima zi, şantajîndu i, aţîţîndu i între ei sau speriindu i cu vreun revoluţionar guraliv de pe la ’48, pe care îl puneau să candideze împotriva lor numai în ciudă, fără nicio convingere. O dată s a întîmplat chiar ca, după ce unul dintre bogătaşi s a plictisit să tot plătească, să l aleagă, din răzbunare, tocmai pe acel candidat de paravan, spre ruşinea întregului comitat.
          Dar cu candidatura lui Abády nu părea să fie nicio problemă. Mina din micul oraş fusese închisă deja de mult, pămîntul era arid şi plin de sare, iar locuitorii trăiau mai ales de pe urma trestiei din jurul lacului, care a aparţinut dintotdeauna de domeniul Abády. Şi nici cel mai avar elector de la centru nu avea ce să i facă proprietarului, pentru că, dacă ar fi vîndut stufărişul vreunui mare antreprenor, „cetăţenii“ ar fi ajuns pe drumuri.
          Bineînţeles că prefectul nu i a spus tînărului nimic din toate acestea, ci s a mărginit la cîteva generalităţi, la cîteva fraze frumoase despre datorie, patriotism şi despre chemare. De faţă cu văduva Abády, el a adus vorba, cu un altruism făţarnic, ce bine ar fi ca fiul ei să rămînă în ţară, acasă, alături de ea, ca să primească şi salariul de deputat, chiar dacă nu era prea mare, şi că probabil va fi ales în unanimitate, fără să i coste nimic. Abia după ce a reuşit să i convingă, s a abătut şi pe la Kristóf Ázbej, intendentul baronesei. Nici lui nu i a spus decît că ar fi bine să trimită pe cineva pînă la Lelinţa, să evalueze cît mai vizibil recolta de stuf preconizată pentru toamnă, de parcă s ar pregăti unele schimbări în modalităţile de valorificare, ca să i sperie un pic pe cetăţenii mai recalcitranţi.
          Asta a fost tot, iar pe vremea aceea Bálint Abády nu avea cum să înţeleagă de ce îl aclamau alegătorii cu atîta entuziasm.
          De fapt, el nu ştia mare lucru despre partea murdară a vieţii. Poate din cauza firii sale sau a educaţiei primite. Şi a petrecut opt ani din copilărie izolat în institutul elitist de la Theresianum, iar vacanţele în castelul de la Dieneşti. Nici mai tîrziu, anii de facultate, cursurile de diplomaţie şi practica de la Externe nu i au dat prilejul să treacă dincolo de pojghiţa de la suprafaţa vieţii. Într un fel, pînă atunci respirase aerul închis al unei sere, trăise într o atmosferă artificială, izolată, în care răutatea umană, egoismul şi lăcomia erau bine disimulate, iar demascarea lor presupunea o privire mai experimentată şi mai pătrunzătoare decît a lui.
          Dar acum, tolănit în landoul bătrînei birje, Bálint nu se gîndea decît că era din nou acasă, unde va şi rămîne pentru totdeauna, încercînd să şi înfiripe planurile despre cum se va folosi acolo de cunoştinţele acumulate prin străinătăţi. În Germania s a ocupat de formele de asociere, de instituţia home stead şi de drepturile succesorale inalienabile ale ţăranilor, despre care le vorbise deja şi alegătorilor săi. Gîndurile îi fugeau răzleţe – peisajul era prea atrăgător, vremea prea frumoasă, iar cerul prea limpede ca să se lase copleşit de griji.
          Îl trezi la realitate o caretă închisă, care l ajunse încet din urmă. Era o caleaşcă veche, cu ferestrele ridicate zăngănind fără încetare şi trasă de două iepe murge, cu burţile mari, poate ambele borţoase sau hrănite numai cu paie. Pe capra hodorogită stătea un vizitiu bătrîn, într o pelerină vişinie, uzată, dar îngăitănată, care i ajungea pînă la glezne – uniforma clasică a vizitiilor maghiari de prin anii şaizeci –, iar pe cap purta o pălărie cu boruri largi, ponosită, cu o pană de struţ abia cît un mănunchi de scame. Era gîrbovit, iar capul i se bălăngănea, de parcă le ar fi dat mereu bineţe cailor.
          Caleaşca odată ajunsă în dreptul lui, văzu în dosul ferestrelor închise ermetic, pe bancheta din faţă, o guvernantă tînără, cu un coş mare în braţe, iar printre pernele din spate, ghemuită, o bătrînică firavă, pipernicită.
          Bálint o recunoscu de îndată şi o salută. Dar femeia nici nu se uită într acolo, ci rămase cu ochii în gol, abia mijiţi din dosul pleoapelor zbîrcite şi cu buzele ţuguiate, de parcă ar fi fluierat întruna. Era doamna
Sarmasághy, tanti Lizinka, cum o numea toată lumea, pentru că, în urma nenumăraţilor ei fraţi, ea era într adevăr mătuşa a cel puţin două generaţii de copii. Văzînd o, el se lăsă năpădit de amintiri. O întîlnise prima oară în copilărie, la Cluj, împreună cu mama lui. Văzând o, simţi din nou duhoarea aceea stătută care l a izbit cînd au intrat în camera ei. Tanti Lizinka stătea într un fotoliu cu braţe înalte, cu spatele către fereastra mereu închisă, de care o mai despărţeau şi două paravane de sticlă. Chit că era sănătoasă tun, avea mereu o groază cumplită de gripă. Era înfofolită într o puzderie de şaluri, de pături şi de testemele, de sub boneta din brocart negru i se iţea o scufie tricotată, iar la gît avea o lavalieră groasă. Abia i se vedea din faţa uscăţivă scînteierea ochilor mărunţi, nasul subţire şi acvilin, buzele incolore cu ridurile adunate ciorchine deasupra lor. Băiatul simţi o umbră de teamă în faţa acelei sperietori stafidite, ce părea, sub maldărul de marame, fără trup, doar cu un chip străveziu şi un nas coroiat. Era ca o paparudă din poveştile de speriat copiii. A trebuit ca mama lui să l îmboldească: – „Sărută i frumos lui tanti Lizinka mîna!“ – ca el să atingă cu buzele, puţin scîrbit, mîna aceea măruntă, zbîrcită, cu un vag miros de camfor. Dar urmarea a fost şi mai neplăcută. Mîna aceea măruntă, cu degetele gîrbovite, îl înşfăcă cu o forţă de care nimeni nu ar fi crezut o în stare, trăgându l printre puzderia de broboade, ca să i apese băiatului pe frunte un sărut lipicios. După ce i dădu drumul, el mai simţi o bună bucată de vreme scîrboşenia aceea rece uscîndu i se în mijlocul frunţii, pe care, bine crescut cum era, nu îndrăznea să şi o şteargă.
          Văzînd o pe bătrînă, toate acestea îi trecură ca nălucă prin minte. Şi încă multe altele, povestite mai tîrziu chiar de ea sau auzite de la bunicul său, Péter Abády, văr cu tanti Lizinka. Una dintre aceste poveşti era din cale afară de nostimă – Bálint îşi aminti de ea zîmbind.
          În timpul Revoluţiei din ’48, doamna Lizinka Sarmasághy, născută Kendy, era – cine ar fi crezut în ziua de azi – o tânără abia măritată. Şi, fiind îndrăgostită lulea de răposatul ei soţ, Mihály Sarmasághy, desigur ofiţer şi tot de bună seamă maior în armata lui Görgey (pe vremea aceea toţi erau maiori), ea se ţinea tot timpul, cu trăsura, pe urmele armatei. Aşa s a făcut că a fost de faţă şi la lupta de la Şiria. Cuprinsă de elan patriotic, de îndată ce a auzit că Görgey a depus armele, ea a dat buzna în salonul castelului Bohus, plin de ofiţeri maghiari şi muscali, s a dus într un suflet pînă la Görgey şi i a şuierat cu glasul ei strident, drept în faţă: – „Domnule guvernator! Dumneata eşti un trădător!“ A fost toată viaţa o femeie curajoasă. Şi cu limba ascuţită. Pe Kossuth nu l a putut înghiţi niciodată, aşa că, de cîte ori auzea numele lui, nu omitea să povestească marea ei întîmplare cu el. Erau la Debreţin cînd s a răspîndit zvonul că vin ruşii. Toată lumea era deprimată. Atunci Kossuth a ţinut un discurs în parlament, ca să şi îmbărbăteze oamenii. După tanti Lizinka, el ar fi spus aşa: – „Nu vă pierdeţi curajul, fiindcă Mihály Sarmasághy este la doi paşi de noi, împreună cu treizeci de mii de luptători, căliţi în lupte!“ – cu această repetiţie probabil de dragul efectului oratoric. La care au izbucnit în urale cu toţii, cu toate că Sarmasághy era chiar acolo, în balcon, de unul singur, fără nimeni alături de el, doar cu pipernicita lui soţie, care avea, ce i drept, energie cît treizeci de mii de luptători.
          Aşa că, după revoluţie, ea a făcut oarecum ordine printre litigiile complicate legate de minerit, în care socrul ei era să şi rupă gîtul. Ea a dus în cîrcă toate procesele şi a obţinut răscumpărarea după reglementarea urbarială, şi a scăpat soţul din închisoarea de la Kufstein şi tot ea a învăţat toate legile, Approbata şi Compillata, Patenta imperială, regulamentul minelor şi Verordnungul, pledînd de la Târgu Mureş pînă la Viena.
          Toate acestea îi trecură lui Bálint într o clipă prin minte, văzînd cum i o lua înainte caleaşca veche a bătrînei doamne.
          Dar amintirile lui nu se opriră aici, ci se abătură de la tanti Lizinka la bunicul său, care o vizita de mai multe ori pe an.
          I se părea că i vede şi acum, aievea, stînd amîndoi pe terasa străjuită de coloane greceşti. Pe Linzinka, sufocată, ca întotdeauna, în maldărul de marame şi de şaluri, ghemuită în adîncul fotoliului ei plin de perne, ca un căţel mai mare, iar în faţa ei, pe bunicul său, Péter Abády, sprijinit degajat, dar niciodată gîrbovit, de spătarul rigid al scaunului cu împletituri de trestie. Şi bineînţeles fumînd, cum făcea de dimineaţa pînă seara, mereu din aceeaşi pipă, tipic ungurească, din spumă de mare. Iar bătrîna nu contenea să bîrfească, înşirînd poveşti al căror tîlc băiatul nu l a desluşit niciodată, înţelegînd doar zeflemeaua cu care o întrerupea din cînd în cînd bunicul lui din poveşti: – „Nu mi pot imagina, Lizinka, atîta răutate. Fie chiar pe jumătate şi tot ar fi prea mult!“ – şi rîdea un pic ironic, în timp ce ea continua să se lamenteze şi să jure că aşa a fost, ea ştie cel mai bine că totul s a întîmplat aşa cum spune ea. – La care bătrînul clătina din cap zîmbind, fiindcă, oricît de maliţioasă ar fi fost, Lizinka era plină de spirit.
          Scena se petrecea la Dieneşti. Acolo unde locuia şi bătrînul Péter Abády, dar nu în castelul cetate, de sus, ci dincolo de deal, în curia bătrînească, ridicată în secolul al XVII lea, de străbunicul după tată al lui Bálint. Castelul cel mare era al mamei lui, precum şi trei sferturi din moşie. Căsătoria părinţilor lui Bálint a fost un mare eveniment în familie. Cum mama lui se trăgea din aceeaşi seminţie Abády, acest mariaj a reunificat vechea moşie, care fusese împărţită mai întîi în patru, iar în ultimul timp doar în două părţi, aşa că acum domeniul Dieneşti şi străvechile coline de pe Someşul de Sus au ajuns din nou sub aceeaşi proprietate.
          Bătrînul Péter i a cedat propria parte fiului său. Nu a păstrat pentru el decît vechea curie, cu grădina din jur, ca apoi, cînd Tamás, singurul său fiu, a murit pe neaşteptate, să nici nu i treacă prin minte să şi revendice proprietăţile, ca să şi complice bătrîneţile cu ele, ci le a lăsat în seama nurorii sale. Nu s a mutat nici mai tîrziu în castel, oricît de mult l a implorat văduva, chiar un pic ofensată de refuzul lui.
          Dar el avea dreptate. Bálint nu şi a dat seama decît mai tîrziu, la maturitate, cît de înţelept a fost bătrînul. Fiind sub acelaşi acoperiş, alături de mama lui, cu sufletul bun, dar mereu fără astîmpăr, relaţia dintre ei s ar fi stricat degrabă.
          Aşa că obiceiurile au rămas aşa cum au fost stabilite de pe vremea cînd fiul lui era încă în viaţă. Miercurea, bătrînul lua masa de prînz la castel, ca duminica să fie ei oaspeţi în vechea curie a bunicului.
Mai tîrziu, cînd se făcu mai măricel, băiatul o zbughea şi singur pînă la bunicul lui, trăgîndu le adeseori clapa preceptorilor săi. Nici nu era prea mare scofală – la poalele dealului, uriaşul parc din jurul castelului nu era despărţit de grădina curiei decît de cimitirul din jurul bisericii reformate, adică de două ziduri, nici prea înalte, nici prea zdravene, aşa că era o desfătare să facă pe indianul, să se fofileze în taină, aidoma lui Labă de Cerb, păşind tiptil şi escaladînd zidul cimitirului, pe alocuri de un metru şi jumătate, adică acea fortăreaţă inimaginabil de înaltă, cum i se năzărea în imaginaţia lui aţîţată de poveştile lui Cooper.
          Bătrînul nu avea cum să nu vadă cît de plin de praf şi de mînjit îi apărea el uneori în prag, dar nu şi băga nasul unde nu i fierbea oala decît cînd observa că şi a rupt cîte ceva de pe el şi atunci o punea pe bucătăreasă să i cîrpească degrabă ce era de cîrpit, să nu fie muştruluit acasă şi, cînd să facă cale ntoarsă, îşi trimitea cu el şi lacheul, ca să i deschidă cele două portiţe, mereu ferecate, prima care dădea din grădină în ţintirim, iar cealaltă în parcul castelului.
          Cînd era mai mic, nu se ducea acolo neapărat de dragul bunicului, ci mai cu seamă pentru că mereu se găseau pentru el niscaiva bunătăţi: fie un codru de pîine neagră, proaspătă, de secară, unsă cu smîntînă acrişoară, fie o cană rece cu lapte de bivoliţă, fie nişte prăjituri, rămase de la desertul din ziua anterioară. Ce delicatese! Fiindcă, pe vremea aceea, lui îi era de fapt tot timpul foame, iar mama lui a interzis categoric să i se dea de mîncare între mese. Dar, pe măsură ce creştea, se simţea tot mai atras şi de bunicul său, care îi vorbea cu blîndeţe, cu empatie şi îi asculta toate năzbîtiile zîmbind discret şi pufăind din pipă, fără să l dea niciodată de gol.
          Dacă sosea în jurul prînzului, cînd era frumos afară, îl găsea pe terasă, iar dacă era mai răcoare, în bibliotecă. Citea tot timpul. De cele mai multe ori tratate de specialitate. Iar pe deasupra, era abonat la o mulţime de publicaţii şi era o minune cît de bine reuşea să ţină pasul, la vîrsta lui, cu ultimele cercetări şi descoperiri, cu progresele spirituale ale timpurilor sale. Îi făcea plăcere să i povestească nepotului său, însumînd limpede şi pe îndelete, despre toate cîte îl preocupau. Avea informaţii temeinice în cele mai diverse domenii. Un loc important în poveştile lui îl jucau călătoriile exploratorilor din Africa şi din Orientul Mijlociu, dar mai cu seamă evoluţia ştiinţelor din ultimul timp. În acel context, aducea uneori în discuţie şi unele formule matematice, pe care ştia să le explice cu atîta claritate, încît nepotul lui, adolescent fiind, le înţelegea de îndată, aşa că, odată ajuns pe băncile de la Theresianum, acestea i se păreau deja cunoscute. Probabil că de atunci, din îndepărtata lui copilărie i se şi trăgea lui Bálint curiozitatea care nu l a părăsit niciodată.
          Dimineaţa îl găsea pe bătrîn în grădină. Se îngrijea singur de trandafirii lui. Îi planta şi îi altoia cu duioşie. Ce i drept, erau minunaţi, mult mai frumoşi şi mai dolofani decît cei oblojiţi de grădinarul de la castel. În amintirile lui, îl vedea mereu înconjurat de flori! Purtînd un şorţ lung, din pînză, cu pălărie ţărănească, de paie, peste coama albă, încă deasă şi ondulată de păr. Cu chipul tînăr, luminat de reflexele gălbuie ale razelor de soare, cu trăsături frumoase: nasul îngust şi ascuţit, ochii verzi şi luminoşi sub sprîncenele, în ciuda vîrstei, încă negre, iar, deasupra buzelor frumos arcuite, cu mustaţa răsucită, şi ea abia încărunţită, poate din cauza pomezilor, al căror parfum i se părea că l simte din nou, ca pe vremuri cînd se apleca spre el, după cum îi era obiceiul, ca să l sărute pe obraz.
          Avea întotdeauna faţa netedă. Îşi dădea silinţa să fie întotdeauna îngrijit şi curat. Spunea adeseori, în glumă: „Un tînăr îşi poate permite să fie murdar, dar un bătrîn e scîrbos, oricît l ai curăţa!“ Se bărbierea singur, în fiecare dimineaţă, cu brice fine, englezeşti, cîte unul pentru fiecare zi, pe care le ţinea numerotate într un toc lung, din marochin verde.
          Duminica, dacă sosea înainte de ora prînzului, băiatul întîlnea uneori pe terasă cîte doi, trei ţărani, cu pălăriile scoase, spunîndu i bătrînului ce aveau pe suflet. În asemenea cazuri, el îi făcea semn că poate să rămînă, dar să se aşeze pe canapeaua de alături. Nu veneau doar cei din Dieneşti, ci şi din satele învecinate. Români şi unguri deopotrivă, dar uneori chiar şi munteni. I se dusese vestea de cinstit ce era. Aşa că, pînă să ajungă la judecată, oamenii veneau adeseori mai întîi la el să le facă dreptate. Iar bătrînul Péter Abády nu i refuza niciodată. Stătea nemişcat, în fotoliul său ţeapăn, de nuiele, cu picioarele încrucişate, lăsînd să i se vadă de sub cracii pantalonilor carâmbii moi ai cizmelor de modă veche. Asculta în tăcere ponoasele prelungi, cu eterna lui pipă de magnezit între dinţi. Întreba arareori cîte ceva sau îl punea la punct dintr un cuvînt pe cîte unul care îndrăznea să se răstească la cel cu care era în pricină. Dar asta se întîmpla din an în paşti, fiindcă sătenii erau deosebit de cuviincioşi. Iar după ce oamenii spuneau ce aveau de spus, bătrînul le dădea sfatul cuvenit.
          Vorbea la fel de cursiv, fie ungureşte, fie româneşte. De cele mai multe ori, împricinaţii îşi plecau capetele în faţa sentinţelor sale. Dar, oricum s ar fi terminat, în cele din urmă îi sărutau bătrînului mîna şi se duceau fiecare la ale lui. Îi sărutau mîna şi lui Bálint, oricît de mult încerca el să protesteze. Dar bătrînul îi atrăgea atenţia pe franţuzeşte să i lase, altminteri vor crede că îi e scîrbă şi se vor simţi jigniţi.
          La curia Abády veneau şi alţi oaspeţi. Cei mai tineri veneau să i dea onorul, să se prezinte sau să intre în graţiile lui – ştiind că Péter Abády, chiar dacă abia mai ieşea din casă, a rămas la fel de influent, pînă hăt departe şi în multe locuri, nu doar ca prim curator reformat, ca membru al camerei nobiliare şi portdrapel senior de zeci de ani de zile, ci şi fiindcă i se dusese vestea de susţinător numai al unor cauze drepte, iar pe deasupra toată lumea ştia că părerea lui era ascultată chiar şi la curtea lui Francisc Iosif.
          Cei mai în vîrstă îl vizitau din vechea simpatie. Erau vechii edili ai judeţului încă dinainte de ’48, cînd el era prefect în Alba de Jos, sau ofiţeri în retragere, pe care, în timpul ministeriatului lui Bach, i a scăpat de puşcărie.
          Dar oaspeţi permanenţi nu erau decît doi: tanti Lizinka, cea care îşi petrecea în fiecare an cîte două săptămîni acolo, iar celălalt era bătrînul actor Mihály Gál – alias Minya –, care rămînea la el întotdeauna cîte trei zile, nici mai mult, nici mai puţin.
          Băiatul ţinea foarte mult la el. Cînd afla că Gál e acolo, Bálint sărea gardul de mai multe ori pe zi, ca să asculte pe îndelete discuţiile dintre cei doi bătrîni, glumele lor, anecdotele lui Gál despre artişti, despre doamna Déry şi despre Celesztin, chiar dacă multe nume îi erau necunoscute.
          Bătrînul Minya venea şi pleca întotdeauna pe jos. Nu accepta niciodată trăsura pe care i o oferea bunicul său. Rămăsese cu acest obicei de pe vremea cînd era actor ambulant. Şi dintr un fel de orgoliu puritan. Poate dintr o îndărătnicie copilăroasă sau, hoinărind pe jos de al lungul şoselelor, poate că şi amintea de peregrinările lor din tinereţe – în anii douăzeci, a fost coleg cu Péter Abády, la liceul din Tîrgu Mureş.
          Atunci s a legat şi prietenia dintre ei, care avea să dureze mai mult de şaptezeci de ani. Se tutuiau. Dar cînd mai erau şi alţii de faţă – în afară de tînărul nepot – Minya se ferea să i spună pe nume.
          Acum Bálint îşi aminti că Gál se trăgea tocmai din zona aceea. Îl văzuse ultima oară în 1892, la înmormîntarea bunicului său, cu doisprezece ani în urmă, cînd venise de la Tîrgu Mureş, unde avea o casă mică, după cum i a spus el. – Ar trebui să afle cîte ceva despre el şi, dacă mai trăia, să l viziteze pe prietenul bunicului său. Cu toate că erau slabe speranţe să l mai găsească în viaţă, fiindcă ar trebui să aibă aproape o sută de ani. Totuşi Bálint se hotărî ca, întorcîndu se de la Şiclod, să se intereseze de soarta bătrînului actor, una dintre cele mai vii amintiri din copilăria sa.

*

          Tînărul Abády se gîndea la toate acestea, iar sunetul monoton al zurgălăilor atîrnaţi de urechile cailor îi acompaniau amintirile, aidoma unor ecouri venite din trecut.
          Se dezmetici auzind tropote de cai.
          Erau două trăsuri trase de nişte juckeri, care trecură în goană pe lîngă el.
          Hăţurile celei dintîi le ţinea Péter Kendy, căruia toată lumea îi zicea, pe scurt, Pityu, pe bancheta din spate era unul din băieţii Alvinczy, iar alături de ei mai erau şi două dintre contesele Laczók – Anna şi micuţa Ida. Le recunoscu pe cele două abia după ce trecură de el. – Desigur că erau ele, dar acum erau deja domnişoare. Cînd le a văzut ultima oară, la Cluj, abia le crescuseră codiţele. Cum trece timpul. – Desigur că se grăbeau de la concurs spre Şiclod, fiindcă erau gazde, aşa că se cuvenea să ajungă înaintea oaspeţilor acasă.
          Ei nu l recunoscură, fiindcă nimeni nu se sinchisea de unul care se hurducăia într o trăsură închiriată.
Pe capra celei de a doua caleşti stătea Farkas, fiul cel mare din familia Alvinczy, împreună cu Liszka, cea de a treia fată Laczók, şi, din goana atelajului, Bálint îl recunoscu, pe bancheta din spate, pe vărul său, László Gyerøffy, care stătea alături de surugiul în livrea.
          Îl strigă, iar el îi răspunse ceva, făcîndu i cu mîna, dar nici ei nu catadicsiră să se oprească. Era limpede că cele două trăsuri se luaseră la întrecere, gonind tot mai abitir, să le arate fetelor care e mai viteaz: să i o ia înainte! să rămînă în frunte! să nu fie mai prejos – aşa că cei doi cavaleri dădeau bice cailor cu atîta îndîrjire, de parcă s ar fi luptat pe viaţă şi pe moarte.
          Lui Bálint îi părea bine că venea şi László la Şiclod. Abia aşteptase să l întîlnească din nou! László era singurul lui prieten din copilărie. Au fost colegi şi la Theresianum. Şi au petrecut împreună, la Cluj, şi primii doi ani de facultate, înainte ca Gyerøffy să plece la Budapesta. De atunci s au întîlnit mai rar. Doar la vînătorile de prepeliţe sau de fazani de la vreuna dintre mătuşile lui László Gyerøffy din Ungaria sau uneori, întîmplător, prin Ardeal.
          Totuşi prietenia lor a rămas neatinsă, fiindcă legăturile de suflet care şi au rădăcinile în adolescenţă sînt cele mai trainice.
          Iar asta îi lega mai tare decît gradul de rudenie, chiar dacă erau destul de apropiaţi, bunica lui László Gyerøffy fiind sora lui Péter Abády. Afecţiunea lor avea rădăcini mult mai adînci, ascunse în subconştientul lor, dar cu atît mai trainice. De pildă, alături de multe trăsături comune, avuseseră în copilărie şi o soartă asemănătoare. László fusese de asemenea orfan, chiar mai orfan decît el. Bálint s a putut bucura de afecţiunea mamei sale, de căldura unui cămin adevărat, unde se retrăgea în vacanţe. Dar László şi a pierdut încă de mic părinţii. Pe amîndoi deodată. A fost o tragedie despre care nu se prea vorbea în familie. Se spune că mama lui a fost o femeie nu doar splendidă, ci şi foarte talentată. Sculpta şi picta frumos. Cînd László a împlinit abia trei ani, mama lui a fugit cu un individ. La scurt timp, tatăl lui a fost găsit mort într o pădure. Ucis cu propria sa armă. Rudele susţineau sus şi tare că fusese un accident. Această poveste tenebroasă, plină de mister a fost fundalul sumbru al copilăriei lui László. Care nu a avut niciodată un cămin. La început, a ajuns în grija bunicii sale, dar, după moartea ei, survenită în scurt timp, a rămas numai prin internate, de unde îl scoteau vara mătuşile sale, fiind, toată copilăria, un musafir, uneori în Ardeal, dar mai cu seamă dincolo de Dunăre, la surorile tatălui său, cînd la una, cînd la alta, şi care s au stabilit apoi la Budapesta, una măritată cu prinţul Kollonich senior, iar cealaltă cu contele Antal Szent György junior.
          Bálint urmărea aplecat peste portieră goana celor două trăsuri. Din dosul zidului tot mai înalt de praf abia îl vedea pe László făcîndu i semne cu mîna, pînă ce dispăru în zare. În timp ce i făcea semne şi el, aplecat din trăsură, apăru în dreptul lui un nou atelaj.
          Era o cabrioletă. Iar în ea, doi bărbaţi. Cel din stînga era Sándor Kendy.
În tot Ardealul, acestuia i se spunea în două feluri. În faţă, îl numeau „Voievodul“, ca o aluzie la unul dintre vestiţii lui strămoşi sau poate pentru că era şi el un senior impetuos şi agresiv, asemenea înaintaşului său, care, de altfel, a şi fost decapitat. Iar pe la spate i se spunea Rictus, fără pic de maliţiozitate şi numai pentru că, atunci cînd vorbea sau – foarte rar – cînd schiţa un surîs, gura i se trăgea într o parte. Probabil că era urma vreunei săbii, iar mustaţa nu masca prea bine cicatricea, ci mai degrabă îi scotea în evidenţă bărbăţia rigidă şi încrîncenată a chipului.
          Majoritatea celor din neamul Kendy mai aveau cîte un nume, adesea în zeflemea. Dar aceste porecle erau bine venite, pentru că erau mulţi. În afară de Rictus, mai erau doi Sándori, din care unuia i se zicea Neastîmpăratul, din cauza firii sale agitate, iar celuilalt Zindi, pentru i se năzărise cuiva că semăna cu un oarecare Zindi Albano, un tîlhar de demult.
          Al doilea călător din cabrioletă era Ambrus Kendy, un bărbat cu vreo zece ani mai tînăr decît Rictus, o rudă destul de îndepărtată de a lui, aproape numai după nume, totuşi îi semăna leit. Precum toţi cei din neamul Kendy. Prolifica lor seminţie era atît de marcantă, încît îi recunoşteai pe fiecare dintr o privire, chiar dacă familia lor se despărţise de generaţii întregi în mai multe ramuri. Erau creoli cu toţii, cu ochii limpezi, nişte bărbaţi bine făcuţi, cu sprîncene stufoase şi cu nasul proeminent, agresiv de acvilă: un nas de zăgan, ca al lui Rictus, unul de şoim, ca al lui Ambrus, iar ceilalţi fiecare cu cîte unul ca mai toate păsările de pradă, de la vulturi pînă la ulii. Trăinicia neamului lor avea încă un semn – fiind tot mai numeroşi şi astfel avutul familiei din ce în ce mai divizat, mai mulţi membri din generaţiile anterioare ajunseseră să lege căsnicii aşa zis „potrivite“, cu dote mai atrăgătoare decît miresele. Dar în zadar – degeaba se însurau ei cu cele mai şleampete şi mai hîde muieri, cu cîte o şchioapă sau o cocîrjată, cu toate grăsanele sau scofîlcitele, cu nasu n vînt sau cît cartofii, toate au prăsit aceeaşi rasă straşnică, cu profilul pătrunzător, cu privirea limpede şi cu părul castaniu – numai bărbaţi chipeşi şi femei frumoase.
          Părea că arborele lor genealogic era cu atît mai viguros cu cît mai multe ramuri îi fuseseră retezate de a lungul veacurilor. Că vlăstarele neamului Kendy se înmulţeau mai abitir odată cu fiecare cap de Kendy căzut pe eşafod.

Începutul romanului Număraţi,
primul volum al Trilogiei transilvane
Traducere de MARIUS TABACU

Bánffy Miklós

Spre casă (Începutul romanului Număraţi, primul volum al Trilogiei transilvane)

» anul XXV, 2014, nr. 6 (289)