Poeme
            de Diana Corcan


am legat cu aţă furnicile
                        câtă derută într-o simplă operaţie de adunare
                        lipsa unui magnetism atroce
                        distruge tot

am legat cu aţă furnicile
ca să le număr
le dau un număr de ordine
le memorez algebric
ele adunate fac ca timpul meu
să iasă afară de sub pământ şi să circule
să se ridice în aer – şi să se combine cu el
foarte toxic: o secundă – un atom

până la înălţimea mea de 1 m 60 sau mai bine
am o coloană de furnici care tropăie
şi vor să fugă în toate direcţiile

acum încep să mă joc
încerc să le hipnotizez cu privirea
– am văzut într-o zi pe discovery indianul acela bătrân
care încerca să te plimbe prin vieţi
– fac cu ele la fel
se aşterne o ceaţă în care înfig mâna
mă simt ca un orb care caută să strângă ceva
într-un pumn
asta-i tot ce obţin de la nişte furnici care dorm
ele fac să nu mai am controlul asupra ceasului la care privesc
hipnotizată acum eu
încep să număr ca să le trezesc

sunt încă vie şi cărată pe picioarele lor.


apgar 10

mă născusem cu mâinile şi picioarele
în formă de X
(la ieşire alţii ştiu să-şi ţină capul păzit şi
strâng pe lângă ei tot ce-apucă)
atunci m-am predat
am scos primul sunet ciudat
era poliţaiul meu în oglindă
eu plină de sânge cu chef de fugă
am arătat printr-o gaură fereastra şi cerul
am îmbrâncit-o pe mama
l-am muşcat pe doctor de mâna cu care
scria Apgar 10
a fost primul om pe care l-am învinuit pentru
situaţia mea
următorul a fost naşul care se-ncăpăţâna
să mă numească într-un fel
apoi un idiot de notar
apoi preotul acela care încerca să mă
scape scufundându-mă într-un cazan – am fugit şi de-acolo
alergam prin oraş căutând ascunzători
şi lăsam urme de pix
poliţaiul după mine crescuse şi el se făcuse
voinic
avea în loc de dantură un
şirag de cătuşe
se-ntâmpla să se oprească să se privească cochet
în vreun geam apoi îşi nota pe manşetă
ce scriu
eu goală-puşcă şi fără nici o perspectivă
profitam aruncându-i un jet de
cerneală în ochi

în oraş
se vorbea de o fiinţă în care genetica se
antrenase cu o mamă bizară
sau de nori de cenuşă apăruţi în anul acela de la
Cernobîl
se spunea că sângele meu este negru
şi că ochii mei se încarcă la soare cu foc
şi de aceea mâna mea scrie noaptea
pe străzi
lucruri care nu vor să fie citite

în sfârşit
am reuşit să m-ascund câţiva ani
într-un loc
dacă ar fi fost mai mult spaţiu ar fi
durat şi mai mult
cu o sută de pisici împingându-mă
în coaste
cu o faţă de masă pe creştet cu o bandă la ochi
ne jucam
cine prinde şoricelul micuţ care ne fuge prin sânge
în înghesuiala aia
n-aveai cum să te mişti
îi miroseam tot traseul şi înnebuneam
că nu-l prind
o pisică
mi se încurcase în cocul mare din creştet
o alta îmi înnodase din greşeală mâinile
cu o coadă la spate
altele mă înveleau ca o pătură groasă
şoricelul zburda vesel
mă gâdila foarte tare
şi pe mine şi pe pisicile care se scărpinau
să nu râdă
poliţaiul mirosea cu mustăţile sale
fiecare cuvânt scris pe fugă
îmi prinsese umbra de câteva ori
şi-o trăsese foarte tare de păr
ea ţipase şi lăsase pe mâinile lui
o bucată de contur
şi o picătură de sânge.


e bine să simţi că eşti viu

dar altfel
făcând parte din materia din jur
ca o pâine – să simţi cum creşti te aduni
să-ţi pui capul lângă o piatră lângă o bucată
de lemn ca o sculptură modernă
indispensabilă acestei lumi
şi trupul să rămână cu bătaia lui ritmică
(care-i învineţeşte celulele până la suprafaţă
care-i consumă toţi nervii)
– undeva întins să se odihnească

să începi să respiri altfel
fără plămânul artificial montat cu două şuruburi în spate.

Diana Corcan

Poeme

» anul XXV, 2014, nr. 6 (289)