Stefan Hertmans

          Stefan Hertmans s-a născut pe 31 martie 1951 la Gent. În perioada studiilor de filologie germană la Universitatea din Gent, şi-a făcut deja un nume în calitate de chitarist de jazz. După debutul său în 1981, cu romanul Ruimte [Spaţiu], încununat anul următor cu premiul pentru cel mai bun debut din Flandra, nu a mai cîntat în public, dar referinţele muzicale rămîn foarte prezente în opera sa, ca şi referinţele la pictură, literatură sau film. „Arta nu se află în afara vieţii, ci face parte integrantă din ea“, spune Hertmans. „Acolo emoţia devine intensă, acolo îţi poţi găsi un punct de focalizare pentru cerinţele existenţiale.“ Acum, opera lui Hertmans este bogată, adunînd patruzeci de volume – poezie, romane, povestiri, piese de teatru şi eseuri. La început, literatura sa ermetică se înscria în linia altor autori modernişti precum Rilke,
          Trakl sau Celan, dar la sfîrşitul anilor ’90 îmbrăţişa curentul postmodern, deschizîndu-se spre teme autobiografice şi probleme de interes social. În 1995, Hertmans a obţinut Premiul trienal al culturii flamande pentru poezie pentru volumul Muziek voor de overtocht [Muzică de trecere], 1994. În 2013, ne-a surprins cu Oorlog en terpentijn [Război şi terebentină], un roman despre Războiul cel Mare, scris pe baza jurnalului, ţinut de unul dintre bunici, timp de patru ani, ca tînăr soldat în tranşeele de la Ypres.


Goya în chip de cîine

Părea o zi în care se anunţa sfîrşitul timpurilor;
Saturn care, mîncînd copii în extazul propriei
cărni, îşi înţelegea timpul, deşi pe moment n-avea nicio importanţă.

Dar atunci – pictorul tocmai s-a trezit, iar din stradă
urcă mirosul greţos de calamari prăjiţi –
i se face frică de ceea ce ştie şi vede un cap de cîine apărînd
deasupra albăstrelii oceanice a Bordeaux-ului,
plutind într-un suc de stridii.

E singur; pîrîitul semnalele slab perceptibile
ale memoriei. Un grăsan bătrîn cîntă la
chitară într-o dugheană întunecată, undeva pe o stradă pierdută,
amant respins, cu suflet juvenil.
Degetele ca nişte cîrnaţi, lucioase şi roase
şi mişcarea şuierătoare a toracelui său,
în timp ce îngerul îngenunchează lîngă un taburet,
muşcîndu-şi degetele fine –
mîna care mîngîie fecioarele,
dar nu ştie ce cîntă.
Los Madrilenos, grîul strălucitor şi neghina foşnitoare.

Pictorul latră la apariţia Sinelui,
stîrnită de propria-i mînă,
extrasă din vechea şi naiva privelişte.

Nu-i decît vopsea – pămînt uscat,
pulbere şi ritmul pisatului
din mojar, patina a
ceea ce văd cînd îl văd –
dar ea desprinde, asemeni albuşului îndelung umezit de salivă
în miasma pînzei,
lucrurile de care-mi amintesc eu însumi:

bătrînul înger în dugheană, şi eu care pentru draga
mea – deşi n-o ştiam încă – îmi frîngeam mîinile într-o
atitudine ca de poză demult uitată în timp ce,
în anonimatul sinuos al cozilor de aşteptare, pe scările de la Prado,
cineva cîntă.

Ne înecăm în prezent, şi n-avem destul suflu.

(Cel care a ajuns în penumbra Ultimei Săli,
şi vede ceea ce e deja lizibil
în mutrele deformate ireal –
acela se va regăsi poate în oglinda aceea:
speculaţii, sfîrşitul timpurilor, gargariseala
cîinilor infernali în
lătrătul răguşit al unui căţeluş pierdut, înotul
contra curentului colorat de puroi, sindrom rarefiat.
Cîntînd, băiatul ce stă la coadă a ajuns la portal,
caută febril în buzunarale mari ale impermeabilului său
legitimaţia de artist şifonată.)

Locuiam într-o casă joasă din cîmpie, nori
coborînd mult sub secţiunea de aur, şi atingeam
cu vîrful degetelor tavanul înnegrit de fum –
un flăcău ros de autocompătimire,
genul care, afundîndu-se în glasiu, irită încă pe ici
pe acolo spectatorul cu penibila preţiozitate a sufletului său princiar
din vidul sublim al portretelor.
Aveam un cîine căruia-i plăcea să înoate în micile canalele din
  polderele
năpădite de maree, animal care
iarna dormea pe orizont. Şi alergam cu el,
îl pierdeam în priveliştea strivită de
cer.

Dar acum cînd băiatul a coborît
cîntînd în sala neagră, sfrijitul Cerber
îşi ridică botul şi tot scheaună spre el.
Îşi ţine căpşorul cu urechi pleoştite
exact deasupra nivelului apei care creşte –
ori să fie nisipul mişcător cel care-i dă usturimi.
Labele rîcîie nevăzute vopseaua
aplicată şi lasă urme adînci;
ochii-i se întorc spre ceva de acolo de sus,
în ocrul unei judecăţi de apoi.

Goya, înecîndu-se precum un cîine – timpul este împotriva lui,
şi portretul ăla scheaună, geme şi latră şi înoată aşa cum
înoată cîinii, cu labele lor mult prea scurte.

(Profesorul la lecţia de înot, cu mult în urmă,
care-i aruncă în faţă că va eşua la acest examen
pentru că „Înoţi ca un Cîine, copile,
nu eşti făcut pentru lumea asta“, în timp ce clorul
îi arde ochii) –

Goya se uită la un tablou cu forme afundate
adînc. Linge aurul întunecat
al pensulei sale.

Accesul în acest Elizeu negru, spun difuzoarele,
este gratuit de Ziua Domnului, Gloata poate intra.
Numai cel care cunoaşte încă vechiul talent de a se îneca,
pătrunde în vîrtejurile pînzei,
acolo unde cîinele se afundă iar şi iar.

Nu-i grav; terasele se împodobesc, în spatele marilor bulevarde,
cu spectacolul ironic al decolteurilor, clinchetul cuburilor de gheaţă
în cocktailuri şi comentariile înţelepte ale unui rîs studiat.

Animăluţul a fost răzuit de pe peretele său,
îndemînatice sînt labele micilor meşteri.

E plăcut să stai în pieţe călduţe
unde cineva, cu degete groase, încă mai cîntă duende
şi, rîzînd în oglindirea sa, prăjeşte un calamar pentru altcineva.
Oh, carnea sensibilă a îngerilor spanioli.

Vino, Tu cel care te îneci, curentul rîului îşi poate încă
relua cursul în orice clipă şi cu
aceeaşi intensitate. Pînă la ora închiderii,
băiatul rămîne înăuntru, în Ultima Sală, îşi uită iubita,
boala neînsemnată, iar cînd iese de acolo, în lumina
crepusculară, iată Madridul, norul de ozon poluat
pe bulevarde, neglijat,
aşa cum a fost dintotdeauna viaţa, Glockenspiel-ul,
rochiile de mătase la intrarea hotelului Ritz.

Vede o femeie tînără cu un cîine,
limba-i atîrnă din gură.
Salută întoarcerea
Bestiei de temut.

Prezentare şi traducere din limba neerlandeză de
Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin

Prezentare şi traducere din limba neerlandeză de Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin

Stefan Hertmans

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)