În căutarea unei imense totalităţi a romanului realist

Liviu G. Stan

          „Am imaginat o Geneză inversă, care absoarbe în vârtejul ei mântuitor tot amarul zilelor istorice. Până la o Prima Zi, dincolo de care pândeşte fie gura hulpavă a nimicului, fie o posibilă lume mai bună... O sinecdocă. Un sat multisecular, vag macondian, cu rol de axis mundi, este matricea metamorfozelor spectaculare ale comunismului românesc, cuprinse într-o parabolă neiertătoare“ – îşi descrie Nicolae Stan proaspăt reeditatul roman din 1999, Apa neagră (Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2014), şi şi-l descrie cât se poate de exact.
          Locul de condensare al vag-macondiniasmului invocat de autor? Satul Crăsani, pe care Nicolae Stan îl poziţionează pe o axă temporală ce evoluează cataclismic din anii sordizi ai comunismului şi până în deruta perversă a epocii postdecembriste, alcătuind asamblajul narativ al unei fresce istorice care mixează, într-o impecabilă interconexiune de ramificaţii stilistice, elemente de roman documentaristic, realism fantastic, realism expresionist, realism echinoxist, roman noir, paranoid fiction, irrealistic fiction (în ceea ce priveşte posibilităţile dezvoltării alegorice), rapoarte informative ale serviciilor de Securitate, dosare de urmărire, documente şi studii socioantropologice şi portrete de victime şi călăi. Nu, nu vă gândiţi însă că avem de-a face cu o îmbinare de genuri trântite la grămadă întru slava postmodernă a unui ambâţ şugubăţ-deconstructivist pe linie teoretică, din care să rezulte neasimilări, stâlciri, mutilări, sferto-genuri. Nici vorbă. Ţinta tehnică – construită pe un schelet ritmic ultraclasic – a lui Nicolae Stan pare a viza, într-o extrem de bine calibrată descătuşare de vigoare epică, obţinerea unei imense totalităţi a romanului realist, în acest proiect genurile şi subgenurile, păstrate în matricea lor stilistică recognoscibilă în notă generală şi amorsată documentaristic, activând, în caruselul perspectivelor auctoriale, ca un soi de generatoare de transparenţă istorico-existenţială ultimativă. Cam ca-n Fotografie de grup cu doamnă al lui Heinrich Böll, strict în registrul reliefărilor tehnico-tactice. Iar piesa care pune în mişcare acest impunător edificiu romanesc „old school“ (l-ar numi unii) este o fotografie. Amploarea romanului este declanşată de o fotografie, în jurul căreia Nicolae Stan polarizează o atmosferă claustrofobică, apocaliptică, de post-tenebras, cu transfigurări ale prezenţei multilateral-sublimate a Răului ce par a împrumuta ceva, în ceea ce priveşte unirea în mimă coşmarescă şi dedublarea continuă a războiului văzut cu războiul nevăzut, din acel perpetuum „foarte“ balcanic al disoluţiei halucinate din romanele lui Ismail Kadare, perpetuum care absoarbe în el totul – totul totului din tot – şi-l supune unor adevăruri necruţătoare ale fiinţei. „Ce se ascunde în spatele unei fotografii de nuntă din perioada interbelică şi cum pot nuntaşii hieratici, surprinşi spre aducere-aminte pe cartonul sepia, să depună mărturie despre icsul apărut misterios pe chipurile lor?“ – scriu editorii pe coperta a IV-a.
          Senzaţia la lectură acestui roman antitotalitarist este aceea că nu ţii în mână o carte, ci un insectar deasupra căruia ochiul lui Nicolae Stan clipeşte gigantic şi neiertător, ţintuidnu-şi personajele într-o radiologică despuiere lăuntrică. Felul în care autorul îşi administrează spaţial decupajul istoric al satului Crăsani este unul foarte, foarte interesant: există o cvasiinsesizabilă intermediere de aranjament pictural a cadrului, o peliculă discret-vaporoasă care inoculează cu strategică lentoare minţii în timpul lecturii o încadratură ce invocă, pe alocuri, acea artă atât de specială a plonjeului-încremenit-în-aer din tablourile lui Pieter Bruegel cel Bătrân, unde unghiul spaţial panoramează treptat planul acţiunii printr-un fel de „ridicare la cer“ a personei narative, fie la nivel micro, fie la nivel macro. Un exemplu din roman, finalul uneia dintre cele mai crunte scene ale cărţii, sfârşit de viol:

Iar el, stăpânul absolut, râzând în mijlocul bătăturii, era liber şi mândru şi fericit. În aceleaşi clipe, în vârful sânului drept al fetei aflată pe iarba Piscului urcă o buburuză roşie, înaintă pe gât, apoi pe obrazul ei pufos şi, când ajunse la frunte, zbură în aerul cald, spre nicăieri. Goală şi cufundată în covorul verde şi odihnitor al Piscului, Vasilica Munteanu dormea profund şi împăcată cu tot ce există.

Titlul romanului exact asta oferă, o apă neagră, asta e lentila prin care se lasă descoperite la suprafaţă adâncimile sinekdohí autopsiate în detalii ce relevă haosul ritualic ale unei realităţi de netăgăduit în memorialistica tombală a comunismului şi fascismului: încarnarea Diavolului în aceste sisteme totalitare sau, spre a relua celebra sintagmă a lui Leszek Kolakowski – Diavolul în istorie. Asta veţi găsi în romanul lui Nicolae Stan, un chin resemnat de a fotografia indiciile prezenţei Diavolului în istorie, care, pe finalul cărţii, ajunge la o veritabilă combustie a ipostazierii.
          În fluiditatea lui învolburată, romanul Apa neagră abundă în scene excelent construite, până la punctul de iluminare al memorabilităţii. De aceea, este irepresibilă hipnoza care, câteodată, îţi fură atenţia de la dramă şi ţi-o îndreaptă spre arta romanului.
          Într-o cronică apărută în 2013 în România literară, Marius Miheţ cerea recitirea şi reevaluarea lui Nicolae Stan, un scriitor format şi articulat în ambientul experimentelor textualiste ale anilor ’90. Nici urmă de textualism însă în acest roman.
          Coincidenţa face ca în timp ce lucrez la acest material, scriitorul britanic Will Self să publice în The Guardian un amplu articol de opinie în care să anunţe moartea romanului, cu o insistenţă între paranteze: „this time it’s for real“. Will Self nu se referă la o criză internă a romanului, la capabilitatea producerii acestei specii literare. Exteriorul este cel care defulează într-o inadecvare orgiastică a respingerii. Scriitorul britanic afirmă că în această eră digitală nu doar caracterul fizic al cărţii este în declin, ci însăşi ideea de lectură dificilă, ajungându-se astfel la iminenţa unei ameninţări care poate împinge romanul strict într-o zonă a interesului specializat. „Semnul distinctiv al culturii noastre contemporane este o rezistenţă activă la dificultate în toate manifestările ei estetice, însoţită de un sentiment de nemulţumire care o amestecă cu elitismul politic“, spune Will Self, angajându-se apoi într-o tiradă privind actualul statut avariat al cărţii în format clasic pe pieţele editoriale la nivel mondial. Desigur, Will Self nu pune sub lupă o problemă proaspătă, ea pluteşte de mulţi ani într-o ţipătoare evidenţă, mai lipseşte doar o majoritate covârşitoare de degete lucide care să o indice cât mai constant. Evident, pe o piaţă editorială precum cea a Marii Britanii o asemenea metamorfoză a consumatorului de carte poate reprezenta o lovitură destabilizatoare semnificativă. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre alarma lui Self şi în România, unde, oricum, sectorul pieţei de carte este atât de subdezvoltat economic şi managerial, încât ar fi greu să vorbim despre un colaps în termeni reali. Situaţie căreia i se adaugă şi consecvenţa cu care ne menţinem pe primele locuri, alături de greci şi de portughezi, în topurile popoarelor din UE care citesc cel mai puţin. Conform unui studiu al Comisiei Europene, realizat între aprilie şi mai 2013, doar 51% dintre români citiseră o carte pe an. Deci, despre ce vorbim?
Să mergem totuşi pe ipoteza de extincţie prezentată de Will Self. Care ar fi „dificultatea“ pe care o impune cartea lui Nicolae Stan în acest prezent prozastic românesc al inflaţiei minimalismelor de toată mâna şi dătătoare uneori de amnezie istoriografică? Reeditarea romanului Apa neagră este mai mult decât bine-venită, era chiar necesară. Dintr-un mare motiv: deoarece construcţia excelentă a acestei cărţi – atât de atipică pe porţiuni largi în zona romanelor care tratează tema comunismului – filtrează într-o continuitate constructivă un filon al tradiţiei romanului românesc, cel echinoxist, care, până acum, fie că ne convine sau nu, rămâne, de departe, cel mai consistent rezervor romanesc al acestei literaturi şi cea mai pertinentă afirmare de discernământ epic.

 

Liviu G. Stan

În căutarea unei imense totalităţi a romanului realist (Nicolae Stan, Apa neagră. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)