Dicţionarul multilateral al filmului românesc

Ion Bogdan Lefter

Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii: 2345 cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sînt originare de pe aceste meleaguri, Bucureşti: Editura Meronia, 2013.

          Cu admirabilă – chiar incredibilă! – perseverenţă şi cu o energie debordantă, menţinută, la cei 76 de ani ai săi, de curînd împliniţi, la o constantă turaţie tinerească, reputatul critic şi istoric de film Bujor T. Rîpeanu îşi duce mai departe proiectul de cartografiere a domeniului. Are la activ şi o serie de contribuţii la cercetări şi operaţiuni lexicografice de cuprindere internaţională, realizate în ţară şi în lumea largă, însă s-a concentrat în ultima perioadă asupra spaţiului autohton. Sub titlul generic Filmat în România, a publicat în 2004 şi 2005 două volume-inventare ale cinematografiei de ficţiune (consacrate intervalelor 1911-1969, respectiv 1970-1979), plus, în 2008, unul despre zona documentarului (1897-1948). Cu aceste etape bifate, a trecut la asamblarea tabloului general în 1234 cineaşti români, dicţionar realizat în colaborare cu Cristina Corciovescu (1996), şi recidivează – din nou pe cont propriu – cu Cinematografiştii: 2345 cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalităţi care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sînt originare de pe aceste meleaguri (Editura Meronia, 2013). Nu e un punct final: Cuvîntul-înainte al cărţii anunţă că autorul lucrează la o Cronologie a cinematografului românesc şi la o Bibliografie a cinematografului în România, precum şi, într-o formulă aşa zicînd „maximală“, la „tezaurul unei baze de date, ce va fi, nu peste mult timp, deschisă accesului public (poate sub numele RMDB – Romanian Movie Data Base)“. Una peste alta, e vorba despre „un demers de cercetare iniţiat de autor la jumătatea anilor ’60, acela de a se crea instrumentele de lucru (a căror necesitate se făcea încă de pe atunci simţită) pentru o Istorie a cinematografului din România“ (p. 6); sau, pe scurt, despre „un proiect de o viaţă“ (ibid.). După cum se vede, unul de-a dreptul ciclopic!
          Lucrurile sînt încă şi mai complicate din cauza – sau datorită (căci consecinţele sînt eminamente pozitive!) – viziunii complexe a autorului, pentru care „cinematografişti“ nu sînt doar regizorii şi actorii de film, incluşi de obicei în dicţionarele artei a 7-a, ci toţi profesioniştii implicaţi în producţia de gen, de unde enumerarea de specializări care lungeşte pe mai multe rînduri titlul tomului recent apărut. Rezultă un soi de dicţionar multilateral al domeniului, cu cele peste 2000, aproape 2500 de nume angrenate în sistem, uimitor pentru o cinematografie naţională care are – da! – o istorie veche cam cît cea a filmului universal, dar fără să fi impus – poate – pînă acum o imagine atît de masivă, ca de mare industrie de profil. Meritul acestei spectaculoase redimensionări a tabloului nu e deloc neglijabil, Bujor T. Rîpeanu făcînd – într-un fel – figură de descoperitor al proporţiilor nebănuite pe care branşa le-a atins la noi nu printr-un flux masiv de producţii, nici prin vreo efervescenţă la cele mai înalte cote de performanţă, ci prin acumulări progresive, pe toată gama speciilor şi subspeciilor sale, de multe ori cu mai modeste rezultate, dar şi cu vîrfurile ştiute.
          Indiscutabil util ca „instrument de lucru“, important ca etapă a respectivului „proiect de o viaţă“, eroic în sine, prin efortul – spuneam – incredibil al autorului, acum şi de-a lungul întregii sale aventuri lexicografice, dicţionarul celor 2345 de Cinematografişti e şi pasionant la lectură. În paginile sale (peste 600!) apar multe nume cunoscute, unele de mare reputaţie, dar şi un soi de „majoritate tăcută“ a profesioniştilor din toate compartimentele de producţie, a aşa-numiţilor „anonimi“, în sensul lipsei de notorietate (termen – recunosc! – paradoxal în context, căci într-un dicţionar organizat onomastic le sînt aduse la vedere în primul rîndul tocmai numele, fireşte!). Excepţional documentat, Bujor T. Rîpeanu le restituie tuturor biografiile, în date sumare, strict relevante pentru domeniu (de obicei, pe lîngă locul şi data naşterii şi – dacă e cazul – ale morţii, sînt menţionate doar studiile, locurile de muncă, eventual titluri, funcţii ş.a.m.d.), şi isprăvile profesionale, sub formă de liste filmografice. Prin acumulări la început dezordonate, în conformitate cu ordinea alfabetică a numelor de familie, deci cu ceea ce s-a numit „hazard lingvistic“, istoria domeniului printre contur ca-n jocurile de puzzle, în care la început, după asamblarea primelor piese, cînd într-o parte, cînd într-alta, nu se întrevede nicio legătură, pentru ca mai apoi, pe măsură ce golurile sînt treptat umplute, să se constituie ca printr-un miracol peisajul panoramic. De meserii diverse, din epoci diferite şi de toate calibrele, „cinematografiştii“ noştri şi ai lui Bujor T. Rîpeanu îşi aduc contribuţia pe măsură ce sînt chemaţi la apel, completînd tabloul.
          Alfabetul îi scoate pe rînd la iveală – bunăoară – pe pionieri, începînd cu Grigore Brezeanu, autorul primelor filme româneşti de ficţiune, Amor fatal şi interludiile cinematografice proiectate în reprezentaţia Teatrului Naţional din Bucureşti după Înşir-te mărgărite (1911), apoi al primului nostru lungmetraj, Independenţa României (1912), implicat şi în promovarea noii arte, în difuzare, în jurnalismul pe teme de filme („decesul survenit la Cluj pune prematur capăt [la nici 28 de ani – n.m. I.B.L.] unei existenţe cinematografice de mare curaj şi perseverenţă“... – p. 83). Alături de el stau marii actori de teatru de altădată, convertiţi la arta a 7-a, precum Aristide Demetriade, unul dintre iniţiatorii primelor proiecte autohtone, pentru care a pledat şi în care a jucat, a şi scris scenarii şi a regizat, colaborînd cu Grigore Brezeanu la filmările pentru Înşir-te mărgărite şi interpretînd unul dintre rolurile principale din Independenţa României („Cîştigat de ideea creării unei cinematografii naţionale, interesat de posibilităţile oferite actorului de noul mijloc de expresie, îşi leagă numele de începutul cinematografiei româneşti“... – p. 171), apoi Maria Filotti („Rare apariţii în film“... – p. 210), Alexandru Finţi („O singură apariţie în film“... – ibid.) şi destui alţii. Vin la rînd generaţia lui Victor Iliu, apoi a lui Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie şi celelalte, pînă la „noul val“ actual (luînd semnăturile regizorale ca repere).
          Cele mai multe articole sînt concise, pedestraşii „majorităţii tăcute“ neavînd merite personale atît de mari încît să justifice mai mult decît informaţiile seci. Atare manieră asigură cărţii un ritm foarte alert, numele succedîndu-se ca-ntr-un carusel ameţitor (sau... ca-n filmele iuţite şi sacadate ale epocii mute, nu-i aşa?!), însă dă şi o senzaţie de uscăciune a redactării, probabil inevitabilă. Mai ample sînt – în schimb – articolele despre marii noştri actori de cinema, caracterizaţi tot pe scurt, dar cu filmografii mai bogate. „Vedetele“ sînt – totuşi – regizorii de prim-plan: Grigore Brezeanu, Ciulei, Mircea Daneliuc, Iliu, Pintilie, Dan Piţa, (Ion Popescu) Gopo, Mircea Veroiu şi alţii, inclusiv încă-tinerii Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu sau Cristi Puiu (în enumerări alfabetice), beneficiază de mici „medalioane“ micromonografice, comprimate, dar totuşi mai extinse decît inventarele biofilmografice ale restului.
          Luxurianţa factuală a dicţionarului va putea sugera teme de reflecţie de tot felul, de la scara mare a ansamblului cinematografiei noastre la destinele individuale. E destul să privim către primele nume de la startul alfabetului, şi anume Cadri Abibula, operator (dobrogean, deci numele trebuie să fie turcesc) şi Tricy Abramovici, actriţă (evreică bucureşteancă), şi la ultimele, Sebastian Zsemlye, compozitor şi operator de sunet (maghiar bihorean), şi Vasile Zubcu-Codreanu, actor (basarabean): o colosală tipologie umană defilează prin faţa noastră, de o varietate nu doar istorică şi profesională, dar şi – după cum se vede – identitară, în sens etnic şi deopotrivă psihologic, temperamental, anumiţi actori avînd parte şi de portrete fizice dintr-o trăsătură-două („Frumuseţe exotică devastatoare“... – p. 21: Florica Venera Alexandrescu, afirmată în roluri de „vampă“ – zice Bujor T. Rîpeanu – în filme europene din anii ’20-’30). Se întrevăd şi linii de evoluţie generală, tematică, stilistică etc., etc., etc.
          Pot fi aduse în discuţie şi teme mai speciale. Un exemplu: gradul de relevanţă pe care-l pot avea pentru cinematografia autohtonă românii afirmaţi în străinătate sau străinii descinşi prin părţile noastre. Vedete americane precum Edward G. Robinson, născut pe meleagurile noastre, dar emigrat la 6 ani, sau Johnny Weissmüller, plecat cu familia la 3 ani, n-au avut cum să ducă peste Ocean nimic „specific“. Probabil că nici „devastatoarea“ Florica Venera Alexandrescu (menţionată adineaori), cu un prim titlu franţuzesc în palmares datînd din 1923, cînd avea 22 de ani, nu se va fi format în prealabil ca actriţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. S-au născut în Bucureşti, dar au plecat foarte devreme din ţară şi compozitorul de muzică de film Francis Chagrin (nume iniţial: Alexander Paucker), criticul de film şi regizorul francez Henry Chapier etc. Adaugă numele lor ceva fenomenului cinematografic local? Însă actriţa Rozina Cambos, cunoscută în România, emigrată la un moment dat în Israel, operatorul Iosif Demian, cu performanţe recunoscute în ţară, apoi stabilit în Australia, destui alţii aparţin – într-adevăr – istoriei filmului românesc, cu tot cu extensiile lor profesionale din lumea largă. Dintre străini, unii sînt relevanţi pentru noi, precum spanioloaica Margarita Lozano, protagonista ecranizării realizate de Mircea Mureşan după Baltagul lui Sadoveanu, însă alţii, mai ales tehnicieni, au lucrat ocazional în România, fără să lase aici urme cît de cît semnificative.
          În sfîrşit, n-aş ignora jocul cifrelor din titlu, care-l prelungeşte pe cel din precedenta etapă editorială a proiectului, cea realizată în tandem cu Cristina Corciovescu: 1234 cineaşti români. Sobrul lexicograf absorbit de munca grea, de „ocnaş“ al meseriei sale, la care e înhămat „de-o viaţă“, îşi dezvăluie astfel şi o simpatică dimensiune ludică...
           Rezumînd, spre a scurta o lungă poveste (cum se spune într-un idiom străin, în echivalenţă cu expresia noastră „pentru a nu mai lungi vorba“!): dicţionarul Cinematografiştilor... lui Bujor T. Rîpeanu e o operă de excelenţă şi de „ultramaturitate“ profesională (dacă se poate spune aşa!), un „instrument de lucru“ preţios, ieşit dintr-o documentare excepţională şi dintr-o expertiză de vîrf.

Ion Bogdan Lefter

Dicţionarul multilateral al filmului românesc

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)