Alexandru Jurcan 

 Ceaţa iubirilor arse

          Câinele care mă conducea la gară zace otrăvit în şanţ. Luna pare un ou prăjit prea mult într-o tigaie murdară. Blocul în care locuiesc a crăpat la mijloc. Ne-am obişnuit oarecum cu vidul răcoros, cu bucăţile jalnice de ciment. Lângă uşă e o porţiune de hău, trebuie evitată, înainte de intrare. Nu mai pot veni musafiri care ar risca o cădere mortală.
          Estera nu mai are răbdare cu mine, zice că sunt o cauză pierdută, că nu mai trăiesc în adevărurile ei, ci pe o planetă diferită, minată. Nu poate pricepe că războiul meu e îndreptat… oare spre ce? Spre cine?
          Noaptea e făinoasă din cauza ceţii vâscoase. Cerul tăiat de umbre nedefinite clipeşte abulic. Ajung la maşină şi pornesc. Estera nu se mai miră de escapadele mele. La capăt de oraş mă aşteaptă mama cea moartă. Nu mă mir, ea apare adesea. Nu vrea să urce în maşină. Zboară lin lângă parbriz. O apă năvalnică, vânătă, apare din senin. Mama mă călăuzeşte magnetic, insistent. Apoi se limpezesc apele şi zăresc stânci diafane în trupul mării mişcătoare. Maşina pluteşte aidoma unei bărci improvizate. Îi spun mamei că sunt un perdant, că nimic nu-mi mai aparţine, că am pierdut totul, iar ea se bucură şi îmi şopteşte că astfel mi-am câştigat libertatea, că o pot urma în teritorii nebănuite.
          Mama mă ia în braţe şi coboară cu mine prin trupul apelor. O stâncă albă are o intrare îngustă. Mama mă pofteşte înăuntru şi îmi promite o mare surpriză: cartea din care voi afla taina nepătrunsului. Ţin cartea grea pe braţe, o deschid şi vreau să citesc, dar slovele apar o secundă, apoi curg, ca o untură topită. Dispar ca machiajul Esterei când plânge. Mama nu mai e, dar femeia care mă îmbrăţişează e Estera, convinsă că am priceput legea implacabilă a misterelor.

 

O noapte cu Luv

          Ely iese la ora nouă să facă nişte cumpărături. Acum e în sesiune, studiază arhitectura şi are o grămadă de examene. De trei zile se luptă cu o urticarie urâtă, un prurit sinistru, poate din cauza stresului – în orice caz, se scarpină demenţial, mai ales noaptea, la ore imposibile. A cumpărat soluţie de mentol, dar şi de camfor, iar mirosul instalat perfid o scoate din sărite. Pastilele de ketotifen n-au ajuns încă să răpună porcăria… incredibil! Avea sânge închegat pe braţe, pe picioare.
          Ely ştie deja că poţi îmbătrâni vrând mereu să întorci fluviul. Că există cauze pierdute. Că Luv, iubitul ei, nu-şi va părăsi soţia pentru ea. O tolerează, o mai acceptă din când în când, nu mai mult. Strada e umedă, într-o îmbrăţişare prea lungă cu ceaţa de ianuarie. Un băieţel apare la colţul străzii, iar un câine sărind din sens opus se aruncă spre el cu o viteză dementă. Ely se aşază în faţa copilului, strigă puternic, agită braţele, în timp ce băiatul şopteşte stins „Nu mă lăsa!“ O piatră aruncată de un bărbat îl determină pe câine să fugă, să dispară. Ely şi-a uitat şirul reflecţiilor, încă mai tremură de spaimă. Ieşind din magazin, îl zăreşte pe Luv. Stau de vorbă puţin, atâta cât Ely acceptă să meargă seara la el, întrucât nevasta era plecată pentru două zile.
          Strada lui Luv e la capăt de cartier. Soneria. Urcă încet, ca o reptilă bătută de duritatea pietrelor. Da, va mai face dragoste, ca să îndepărteze puţin marea despărţire. O dăruire surdă, goală, întunecată. Ely ştie că e dependentă de epiderma lui Luv, de felul lui deschis de a o primi, săruta, iubi, ca şi cum timpul ar fi fost sugrumat de propria lui inerţie. Nu caută să înţeleagă, să despice firul în patru: îl iubeşte şi gata. Chiar şi acum, topită în braţele lui, crede că destinul o răsfaţă, oferindu-i tandreţea lui Luv. A trecut miezul nopţii. Ely vrea să plece, se teme de o sosire inopinată a soţiei. „Unde să pleci?“ – se îngrijorează el. „Nu mă lăsa!“ A auzit bine? Luv îi spune ei aşa ceva? Ba mai mult… e prea mult!!... că nevasta lui a plecat definitiv pe altă traiectorie, că ea, Ely, trebuie să rămână acolo „măcar o viaţă“. Ely se apropie de geam şi tremură ca o salcie trezită din amorţire.

 

Alexandru Jurcan

Ceaţa iubirilor arse; O noapte cu Luv

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)