Viorel Baciu: profesorul şi preotul

Cristian Vasile

          Este greu de apreciat cum ar fi rămas în memoria culturală un anumit personaj dacă la un moment dat cineva nu s ar fi gândit să îi consacre o biografie empatică şi cuprinzătoare. Poate că imaginea profesorului Viorel Baciu din Mediaş s-ar fi păstrat îndeosebi datorită renumelui de animator cultural şi gazdă a unor cenacluri şi reuniuni literar-artistice (inclusiv vizite ale cenaclului Echinox şi ale diverselor grupuri de scriitori, de exemplu cei din redacţia revistei Tribuna, în decembrie 1979).
          Datorită fiicei sale, Mioriţa Got, soţia poetului Petre Got, ni se dezvăluie toate etapele biografice şi mai ales existenţa secretă, clandestină – v. Mioriţa Baciu Got, Istoria unui destin confiscat: Tatăl meu, martirul neştiut Viorel Baciu, cu o prefaţă de Vladimir Tismăneanu, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2013. Cartea aduce informaţii în plus despre profesorul de limba şi literatura română, care a fost în acelaşi timp moderator al unor întâlniri cu scriitori, artişti şi universitari în special din Cluj şi Bucureşti, dar restabileşte în primul rând ipostaza de preot greco-catolic, nerevenit la ortodoxie, care oficiază zilnic sfânta liturghie, în clandestinitate, de la desfiinţarea bisericii sale (în toamna lui 1948) şi până la moarte (în martie 1983).
          Viorel Ilie Baciu (n. 1919), originar din satul Biia (Alba), a urmat studiile la şcolile Blajului din 1934 până în 1941 (p. 42-43); nu a reuşit să termine Academia Teologică deoarece în 1942, în plin război, este înrolat în armată şi – după absolvirea cursurilor şcolii de ofiţeri – trimis pe front (p. 43). Este rănit în luptele din Ungaria în decembrie 1944 şi decorat cu Coroana României. Odată refăcut, îşi continuă studiile la Academia Teologică din Blaj, deşi pr. prof. Tit-Liviu Chinezu, ulterior episcop în clandestinitate, i-a sugerat Vaticanul (Institutul De Propaganda Fide) drept loc al desăvârşirii academice (p. 276). Viorel Baciu absolvă Academia chiar la începuturile înstăpânirii regimului comunist (1948), ultimul an de existenţă a şcolilor Blajului. Repartizat în martie 1948 la parohia greco-catolică din satul Glogoveţ, lângă Blaj (p. 26), păstoreşte comunitatea de aici doar şapte luni. În noiembrie 1948 – respectând şi îndemnul la fermitate în credinţă al tânărului episcop Ioan Suciu, cel care l-a hirotonit în martie acelaşi an (p. 46) – refuză să adere la simulacrul de unire a bisericilor, în fapt un dictat al puterii politice prosovietice, impus cu sprijinul nefast al ierarhiei ortodoxe, şi timp de mai bine de doi ani se ascunde pentru a evita arestarea.
          Merită subliniat că, sub teroare, presiuni fizice şi morale (îndeosebi ameninţarea că familia preotului recalcitrant va rămâne fără o sursă de venit), cea mai mare parte a clerului unit a acceptat să treacă de la Biserica Greco-Catolică la cea Ortodoxă (este adevărat, unii dintre ei aveau să-şi retracteze semnăturile şi să intre în clandestinitate). Pentru Viorel Baciu – dat în urmărire de Securitate şi despărţit de familie (soţia şi copilul abia născut, Mioriţa), începe o existenţă subterană, la propriu şi la figurat: mult timp este ascuns de un enoriaş, Sandu Fleşer, în beciul unei case din zona Blajului (p. 49), iar apoi în anii 1950 în subsolul unor şcoli din Mediaş (p. 55). Stabilit după 1950 la Mediaş, unde îşi va aduce şi familia, ar fi putut trăi măcar o clipă cu impresia că autorităţile poliţieneşti i-au pierdut urma. Însă, în special începând cu finele deceniului şase, Securitatea reia urmărirea sistematică – supraveghere informativă, infiltrarea anturajului cu delatori, interceptarea corespondenţei, monitorizarea apropiaţilor şi a rudelor (fiica sa Mioriţa a fost interceptată şi violent mustrată pe stradă pentru „vina“ de a frecventa lecţii de catehizare la parohia romano-catolică – p. 69), plasarea unor agenţi provocatori etc.
Ca şi alte sute de confraţi preoţi cu existenţă „subterană“, retrăieşte într-un fel experienţa eroică a primilor creştini prigoniţi într-un Imperiu Roman ostil. Salvarea o găseşte în (şi prin) educaţie. Se angajează pedagog, referent şi profesor la diverse şcoli din Mediaş şi în paralel se înscrie la cursurile fără frecvenţă ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia Română-Istorie (p. 51). Cu alte cuvinte, încearcă să fie, într-un fel, urmaş şi discipol al corifeilor Şcolii Ardelene, în special prin educaţie, promovarea asiduă a limbii şi literaturii române, perseverenţă şi curaj, în condiţiile în care „educaţia fără perspectivă era nota comună proprie anilor 1950-1967“ – cum remarcă Mioriţa Got (p. 36). În paralel, rămâne acelaşi preot greco-catolic, chiar dacă este păstor al unei comunităţi mult mai restrânse, care se ascunde mereu de ochii Securităţii. Nu în ultimul rând, le asigură o educaţie exemplară celor patru fiice.
          Din carte pare că se degajă două mesaje contradictorii: unul mai degrabă optimist, legat de capacitatea umană de a învinge vicisitudinile istoriei prin credinţă, har pedagogic (inclusiv „pedagogia zâmbetului“ – p. 41) şi iubire creştină; celălalt mesaj, realist-sceptic, este rezumat de afirmaţia biografului potrivit căreia: „vreme de aproape 50 de ani reprezentanţii Blajului [...] au fost invalidaţi de societatea comunistă“. A vorbi despre o societate comunistă, nu despre un regim comunist, înseamnă a sugera că până în 1989 a fost creată o altă civilizaţie, incluzând omul nou comunist. Cu alte cuvinte, admitem că nu mai este vorba doar de o utopie ideologică toxică asumată la vârf, de autorităţi prosovietice şi ulterior naţional-staliniste, ci avem de-a face cu o doctrină nocivă care a pătruns în diverse medii sociale, chiar la nivelul românului obişnuit, schimbându-i profilul moral. Iar unele dintre tarele acelei societăţi se vădesc şi în zilele noastre, potrivit autoarei:

nici până astăzi adevărul netrunchiat în ceea ce-i priveşte [pe reprezentanţii Şcolii Ardelene] nu este (re)cunoscut – fapt care demonstrează că, inclusiv la ora actuală, gândirea unor intelectuali români perpetuează sechele de factură comunistă, distorsionând realitatea istorică. Este revoltător că, până în clipa de faţă, niciun manual de limba şi literatura română sau istorie a României nu consemnează realitatea apartenenţei unor Samuil Micu, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu ori Gheorghe Şincai la cultul martir greco-catolic. (p. 32)

Punând laolaltă numeroase surse istorice (propriile amintiri – „paradisul memoriei mele“ –, scrisori, însemnări, discursuri ale părintelui Viorel Baciu, mărturii ale apropiaţilor, dosarul de urmărire întocmit de Securitate, aflat acum la CNSAS), Mioriţa Baciu Got a recreat o biografie şi a adus la suprafaţă o lume care mult timp a fost forţată să rămână în subterană sau penumbră.
 

Cristian Vasile

Viorel Baciu: profesorul şi preotul (Mioriţa Baciu Got, Istoria unui destin confiscat: Tatăl meu, martirul neştiut Viorel Baciu. Prefaţă de Vladimir Tismăneanu. Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)