Un ilustru apatrid şi locurile sale de baştină

Grigore Arbore

          [...] Primul meu contact cu opera lui Gregor von Rezzori a avut loc la mijlocul anilor ’70, la semnalarea unui drag prieten, profesorul Ken-ichi Konishi, eminent fizician japonez, pe atunci tânăr cercetător, ca şi mine, la Scuola Normale Superiore, cititor pasionat de literatură europeană. Descoperise, în paginile cărţii Un ermellino a Cernopol (Ein Hermelin in  Techernopol. Ein magrebinischer, Roma, 1958) de Gregor von Rezzori, o lume pentru el complet nouă, reconstituită de autor cu ironie şi vervă. Spectaculoasa energie narativă şi nonşalanţa autorului făcuseră asupra lui un mare efect. Fiind eu de origine din Ţara în care păreau a se petrece întâmplările descrise în carte, m-a întrebat, cu ingenuitate, dacă în schiţarea personajelor autorul nu s-a lăsat dus prea tare de valul inventivităţii. Eram complet în afara argumentului: nu ştiam nimic despre autor şi nu cunoşteam cartea. Motiv pentru care am citit-o imediat. Mai am încă în bibliotecă a doua ediţie în italiană a cărţii, publicată de Mondadori în 1962. Lectura ei m-a fascinat, lăsându-mă însă perplex. Am avut impresia că am fost proiectat îndărăt în timp, într-o ţară simpatică şi absurdă, care era a mea fără să fie, pe care nu o puteam localiza exact, dar care era în genele mele: grotescă şi sentimentală, provincială, emfatică, copleşită de riturile cotidianului, falsă şi simpatică, plină de prejudecăţi, cordială şi distractivă. Cam în acelaşi timp am citit Edipo vince a Stalingrado, publicată în italiană de Mondadori în 1964 (ed. orig. Oedipus siegt bei Stalingrad, Hamburg: Rowohlt Verlag, 1954). Conotaţiile ţării din O hermină la Cernopol au fost însă mult îmbogăţite după lectura Memoriilor unui antisemit (ed. originală Memorien eines Antisemiten, 1979; ed. italiană Memorie di un antisemita, Milano: Longanesi, 1980) şi Magrebinische Geschichten (1953 – în italiană publicate de Studio Tesi din Pordenone abia în 1987). Cu un an înaintea lecturii ultimei cărţi citate, am avut în fine posibilitatea de a-l întâlni pe autor. Un portret pitoresc, dar destul de exact al acestuia mi-l făcuse profesorul Alexandru Balaci, ex-director al Accademia di Romania la Roma între 1969-1973, în timpul unui voiaj în Italia pentru a participa, la Recanati, la lucrările unui colocviu internaţional dedicat lui Leopardi. Se cunoscuseră întâmplător cu ocazia unei întâlniri culturale la Taormina, desfăşurată în timpul misiunii lui Balaci în Italia. Din descrierea lui Balaci rezulta că von Rezzori era un personaj care, pe lângă o neobişnuită vivacitate intelectuală, avea un mod aristocratic neostentativ, pe deplin natural, de comportare, ceea ce era în deplin acord atât cu eleganţa scrierilor sale, cât şi cu modul său de a se îmbrăca retro, dar à la page, precum şi cu capacităţile sale de charmeur şi tombeur des femmes. Au făcut cunoştinţă, după care nu s-au mai revăzut decât după multă vreme. Grischa şi Doamna Beatrice Monti, soţia sa, au făcut o călătorie în România, sper că nu greşesc datele, la începutul toamnei anului 1986, când şi eu am avut ocazia să-i cunosc prin amabilitatea lui Sergio Cattani, ambasador al Italiei în România (1985-1988) şi mai apoi ambasador al Italiei în Mexic. Au rămas la Bucureşti câteva zile, după care au plecat în Moldova de Sus şi în (ce a mai rămas în România din) Bucovina. Von Rezzori şi Doamna au venit la cină în casa noastră şi am avut atunci ocazia să discutăm pe larg despre ce se întâmplă în ţară şi în Capitală. Von Rezzori m-a lăsat să înţeleg atunci că ar fi dorit să revadă unele locuri frecventate în tinereţe. La vremea aceea cunoşteam bine ţesutul urban al Bucureştilor: îl reexaminam periodic, făcând incursiuni rapide în cartierele peste care plana ameninţarea demolării după „vizitele de lucru“ ale Conducătorului. Aveam proaspătă încă în minte lectura cărţii Memoriile unui antisemit. I-am spus lui von Rezzori că, în cazul în care ar fi dorit să mai vadă în Bucureşti locurile frecventate în tinereţe, ar trebui să se grăbească, deoarece asupra unora dintre ele plana pericolul de a dispărea înaintea întoarcerii sale din Moldova. Zis şi făcut. Locuiam în acea vreme în Cotroceni. Am traversat împreună cu von Rezzori cartierul în viteza automobilului, urmând un itinerar pe care îl cunoştea, fapt dedus de mine din rândurile dedicate în Memoriile unui antisemit „graţioasei vânzătoare dintr-o parfumerie din îndepărtatul cartier Cotroceni, unde în jurul palatului reginei Maria se ridicase un cartier rezidenţial“. Am străbătut apoi în lung şi în lat oraşul: în unele sectoare părea a semăna mult, ca urmare a executării „preţioaselor indicaţii“, cu Dresda înainte de bombardamentele aliaţilor. Lucrurile se prezentau mult mai bine în partea centrală a oraşului, în jurul Ateneului Român, zonă în care autorul Memoriilor unui antisemit ar fi petrecut „aproape toate serile pe terasa garsonierei […] situate la ultimul etaj al unuia dintre zgârie-norii ce răsăriseră pretutindeni la Bucureşti şi mai ales în zona din jurul Bisericii Albe“. Asupra folosirii conceptului de „zgârie-nori“ pentru caracterizarea blocurilor construite (în anii ’30 ) în acel cartier aş putea să am, desigur, rezerve. Timpul, precum se ştie, înfrumuseţează amintirile. […] Nu l-am dus pe von Rezzori în jurul Gării de Nord: locurile (pentru mine probabile) unde se sfârşise foarte rău prima sa aventură erotică (cu banii luaţi şi cu şuturi primite de la stăpânul unui hotel cu ora) erau răvăşite: casele părăsite de proprietarii legitimi erau toate în ruină, ocupate de hoarde de ţigani care deja le prăduiau înainte de sosirea buldozerelor, adăugând dezastru la dezastru. Acelaşi lucru se întâmpla pe Calea Moşilor, acolo unde se aflase, precum rezulta din paginile Memoriilor unui antisemit, sediul firmei „Afrodita Societate Anonimă“. În cadrul ei personajul lui von Rezzori (el însuşi) exercitase, cu un anume noroc şi cu multe satisfacţii erotice, meseria care în termenii de azi se numeşte „designer de vitrine“. O situaţie în linii mari asemănătoare am întâlnit şi în altă parte: în cartierul evreiesc şi pe Calea Văcăreşti, în zona cunoscută cândva sub numele de Crucea de Piatră, pe unde bântuise în anii ’30 şi autorul nostru. „Casele mic-burgheze – scrie el –, cu un singur etaj, cu faţada orientată spre stradă, erau tot atâtea bordeluri.“ Am intrat cu greutate în cartierul în măruntaiele căruia puteam citi, ca haruspicii romani în măruntaiele păsărilor sacrificate, semnele inconfundabile ale sosirii iminente a buldozerelor. O prevesteau şinele de tramvai smulse, faţadele ruinate, persoanele rătăcind fără sens prin pre-molozul viitorului. În acel cartier se consumase povestea de dragoste între postadolescentul rătăcitor şi frumoasa şi trista comerciantă evreică având o vârstă dublă în raport cu a amantului ocazional. Călătorie terminată.
          La întoarcerea lui Gregor von Rezzori şi a Doamnei sale la Bucureşti, după călătoria în Moldova, Calea Griviţei, Calea Moşilor şi Calea Văcăreşti erau precum cadavrele în fază avansată de descompunere. Von Rezzori mi-a povestit puţin despre voiajul la locurile copilăriei (acelea rămase după război în România). Mi-a vorbit îndelung despre frumuseţea munţilor şi împrejurimilor din jurul Câmpulungului Moldovenesc şi din zona Vatra Dornei. Am înţeles motivaţia călătoriei acolo cu mulţi ani după, în 1997, când a publicat, la Bertelsmann Verlag, cartea Mir auf der Spur. Despre geneza cărţii am avut informaţii chiar de la autor, în anii redactării acesteia. Ca şi alte multe alte cărţi ale sale, a fost scrisă în casa colonică de la Donnini, pe care am început a o frecventa în 1987, la intervale destul de neregulate, ca oaspete-prieten, uneori însoţit de soţia mea. În italiană cartea a ieşit abia în 2008, cu titlul Sulle mei tracce, tradusă şi îngrijită cu remarcabilă atenţie critică de profesorul Andrea Landolfi de la Universitatea din Sienna. Este o carte tulburătoare; sper că se va găsi un editor de prestigiu pentru ea şi în România. Personal, aş prefera un titlu mai apropiat de sensul fizic al echivalentului român al substantivului der Spur (= cărare; sentiero – in it.). În carte se pomeneşte despre cumpărarea de către mama sa a unui izvor de ape sulfuroase în Carpaţi, „între Iacobeni şi Vatra Dornei“, operaţie ce s-a dovedit a fi o afacere falimentară, într-o vreme în care investiţiile în potenţialul curativ-turistic al zonei, nevalorificat nici până acum, păreau atrăgătoare.
          Îmi este greu să descriu în mod adecvat atmosfera ce domnea în reşedinţa soţilor Gregor von Rezzori – Beatrice Monti. Se afla (şi se află – locuită fiind şi acum de către dna Monti) la poalele acelei ramuri a Apeninilor ce ascunde în pădurile sale mănăstirea Vallombrosa, mult iubită de Milton: i-a dedicat un lung pasaj în Paradisul pierdut. În Quattrocento era loc de plimbări peripatetice pentru iubitorii de filozofie şi mai ales pentru Marsilio Ficino, născut în apropiere, la Figline di Valdarno. Casa von Rezzori este rezultatul transformării acareturilor unei gospodării colonice ce ţinea – împreună cu cele aproape 30 ha. de pământ cultivabil, pădure, râpe, hăţişuri şi pârâuri – de domeniul aparţinând nobilei familii Guicciardini, urmaşii cancelarului-istoric al Republicii Florentine. Când am fost găzduit în casa lui von Rezzori pentru prima dată, am avut impresia că el găsise acolo un peisaj asemănător cu peisajele din Bucovina. Edificiul principal, ascuns în verdeaţă, se afla pe o platformà ce permitea privirii să scruteze liberă un vast amfiteatru de coline verzi, în coborâre către râul Arno. Casa „padronale“ era aranjată cu remarcabil gust de Doamna Beatrice Monti şi era ticsită cu opere de artă modernă, colecţionate de ea însăşi în anii ’60, în vremea când galeria sa de artă din Milano, l’„Ariete“, a contribuit în mod remarcabil la promovarea în Italia a celor mai recente tendinţe ale pictuirii abstracte şi informale americane, de la Robert Rauschenberg (1925-2008) la Andy Warhol (1928-1987) şi Francis Bacon (1909-1992), dar şi a artei unor italieni de prestigiu, de la Lucio Fontana (1899-1968) la Enrico Castellani (n. 1930). Din vechiul fânar, reamenajat astfel încât să poată deveni un birou izolat de restul lumii, von Rezzori vedea un fragment dintr-o ipotetică Heimat, aceea a imaginarului idealizant conectat la memoria copilăriei şi tinereţii sale. Traversând grădina, se ajungea la un turn din secolul al XIV-lea restaurat cu grijă. În el au fost găzduiţi în decursul anilor importanţi scriitori, de la Bruce Chatwin (1940-1980) la Gore Vidal (1925-2012) şi la celebrul critic de artă Robert Hughes (1938-2012). Acum sunt găzduiţi pentru anume perioade scriitori învingători ai Premiului Gregor von Rezzori – Città di Firenze, acordat de Fundaţia Santa Maddalena di Donnini, creată de Beatrice Monti. Premiul a ajuns deja la a patrusprezecea ediţie.
          Farmecul lui Grisha, rafinatul savoir faire al Doamnei, precum şi frumuseţea casei şi a mediului natural în care era înscrisă au făcut astfel încât pe parcursul anilor – familia von Rezzori intrase in posesia casei în 1967 – cunoscuţi intelectuali (regizori, scriitori, artişti) să-şi caute reşedinţe în împrejurimi, formându-se astfel o mică şi informală colonie de „refugiaţi în natură“.
          În toamna lui 1987, în timpul unei vizite la mănăstirea Vallombrosa, făcută pe când împreună cu soţia mea ne găseam în casa lui Grischa von Rezzori, am decis, pentru motive ce nu fac obiectul acestor rânduri, să nu ne mai întoarcem în România. A fost o decizie chinuitoare şi comunicată lui Grischa, care nu a rămas mirat şi nici nu m-a încurajat, ştiind din proprie experienţă ce înseamnă dezrădăcinarea. După foarte rapida formalizare a azilului politic, m-a recomandat prietenului său Indro Montanelli, probabil cel mai interesant şi tăios gazetar al Italiei din secolul trecut, pe atunci director al cotidianului Il Giornale. Montanelli m-a primit cu simpatie şi mi-a deschis paginile ziarului, unde o perioadă, până la clarificarea orientării în planul muncii, am scris semnând cu diferite pseudonime, pentru a evita neplăceri rudelor apropiate din ţară. Am fost oaspeţi, în anii următori, de mai multe ori în casa de la Donnini, de regulă în perioade în care Grisha era singur, în timpul deplasărilor soţiei sale la Lindos, în insula Rhodos, unde aveau o frumoasă casă, adeseori închiriată vara tânărului cuplu Girberto Arrivabene Valenti Gonzaga-Bianca di Savoia, proprietari ai Palatului Coccina-Papadopoli-Arrivabene de pe Canal Grande, în parte închiriat Consiliului Naţional al Cercetării (CNR) şi în care timp de şaptesprezece ani am avut ca birou o splendidă încăpere pictată la mijlocul secolului al XVIII-lea de Tiepolo şi colaboratorii săi. Baronul şi soţia întreţineau de altfel raporturi de cordială prietenie cu membrii unora dintre familiile prestigioase ale aristocraţiei din ex-Regatul Italiei, din ex-Imperiul Central, din Regatul Spaniei etc. Am întâlnit-o în casa von Rezzori pe tânăra ducesă Medina Sindonia, membri ai familiei Salviati etc. Persoane normale, cu interese artistice, foarte bine educate, culte. În timpul zilei îşi făceau programul lor (până la ora prânzului Gregor von Rezzori scria obligatoriu timp de patru ore) şi de regulă după-amiaza, la ora ceaiului, se conversa „pe teme libere“, în funcţie de interesele culturale comune. Apăreau la aceste întâlniri unii „refugiaţi în natură“, ziarişti, scriitori, cineaşti sau editori. Unul dintre bunii prieteni ai lui Gregor von Rezzori, venerabilul Giancarlo Vigorelli (1913-2005), unul dintre „monştrii sacri“ ai criticii literare italiene, persoană de extraordinară cultură şi limpezime umană, m-a onorat cu prietenia sa paternă, până la moarte. Revista Europa letteraria, întemeiată şi condusă de Vigorelli, a avut, în anii grei ai Războiului Rece, un rol excepţional în menţinerea şi întreţinerea raporturilor scriitorilor din Centrul şi Răsăritul Europei cu colegii lor din Italia şi Europa Occidentală. Memorabilă rămâne poziţia exprimată de Vigorelli şi revista sa cu ocazia invadării Cehoslovaciei în august 1968 de trupele Tratatului de la Varşovia.
          În 1989, lumea părea în radicală schimbare. Rămânând în Italia, am acceptat rolul de consilier prezidenţial extern, neretribuit, pentru care am fost propus de Sergiu Celac, ministrul de externe din guvernul format sub egida Frontului Salvării Naţionale. Ca „domiciliat“ în Italia şi cunoscător al establishmentului italian al timpului, m-am ocupat şi de reorientarea politică şi culturală a Ambasadei României în Italia, aflată în plină „criză de identitate“, din motive lesne de înţeles. În primăvara lui 1990, după retragerea ambasadorului, a fost numit un însărcinat cu afaceri în persoana defunctului Iuliu Pancraţiu Gheorghiu, la acea vreme având doar gradul de consilier de ambasadă. Avusese experienţe diplomatice anterioare în Egipt, Vietnam, Congo şi Maroc. Am stabilit un raport de încredere. În luna ianuarie 1990, fusese emis Decretul-lege privind regimul vizelor si paşapoartelor: nu prevedea încă modalităţile tehnice de conferire a paşaportului ex-cetăţenilor care, pentru un motiv sau altul, nu mai aveau documente probând cetăţenia. Decretul avea „găuri“: situaţii evident anormale nu erau rezolvate, lăsându-se astfel spaţiu pentru iniţiative sui-generis, de genul aceleia a lui Petre Roman, soldată cu fugărirea şi reconducerea la aeroport a ex-regelui Mihai I, intrat cu un paşaport diplomatic danez reglementar, fără ca anterior – sub regimul comunist – să fi existat o procedură constituţională de retragere a cetăţeniei sale. Amintesc celor care au uitat, ca şi celor care nu cunosc episodul, că Celac, pe bună dreptate, nu a pus la îndoială legitimitatea intrării în ţară a ex-monarhului, motiv pentru care a fost „sacrificat“ politic.
          Aşa încât, în vara lui 1990, după ce l-am pus la curent pe însărcinatul cu afaceri asupra poziţiei operei lui Gregor von Rezzori în contextul literaturii europene şi internaţionale, subliniind cât de anormal era ca o personalitate cunoscută şi respectată în principalele ţări anglo-saxone şi în spaţiul latinităţii, intim legată afectiv şi cultural de România, să nu aibă de decenii paşaportul Ţării sale, i-am cerut să-i telefoneze şi să meargă să-l viziteze la Donnini, pentru a se putea face cele necesare – nu pot folosi expresia „formalităţile necesare“, pentru motivele expuse mai sus – pentru a remedia situaţia. Era deja consolidată, în principiu, ideea – cu reflexe pe plan practic – că cetăţenii străini care în trecut avuseseră cetăţenie română trebuiau consideraţi cetăţeni de drept, însă, reîntăresc, procedurile pentru a avea un paşaport român erau corelate la operaţia de recuperare formală a cetăţeniei (chiar dacă nu fusese pierdută) prin procedura de repatriere, urmându-se norme de aplicare în curs de actualizare. Contextul operaţiei era din punct de vedere birocratic de un absurd de genul acelora din „întâmplările maghrebine“ din cărţile lui von Rezzori. În ce ţară s-ar fi putut „repatria“ preferenţial un „apatrid“ ce practic ar fi putut avea mai multe patrii? În conversaţia cu Gheorghiu, am invocat ca „precedent în materie“ conferirea „seduta stante/pe loc“, de către cancelarul Bruno Kreiski (1971-1983), a paşaportului şi cetăţeniei austriece lui Gregor von Rezzori. După mine, preşedintele în funcţie al României, chiar dacă „la termen“, până la promulgarea Constituţiei şi noi alegeri, avea facultatea de a dispune, motu proprio, eliberarea paşaportului – şi contextual a cetăţeniei – persoanelor constituind obiectul motivatei sale atenţii. În legàtură cu aceasta, mă simt în măsură să fac, bazându-mă evident pe informaţiile la dispoziţia mea, o mică obiecţie la cele afirmate de Jacques Lajarique în Avant-propos la volumul Gregor von Rezzori. Etudes réunies par Jacques Lajarique (it. Austriaca, giugno 2002, p. 56): „Longtemps apatride, ce n’est qu’en 1984, et à sa demande expresse, qu’il recouvrirà la citoyenneté autrichienne grace au chancellier de l’époque, Bruno Kreiski. Clin d’oeil de la petite histoire à la Grande Histoire“. Bruno Kreiski nu putea semna o cerere de cetăţenie în 1984, pentru simplul motiv că nu mai era cancelar din 1983. După informaţiile mele, lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel. La o recepţie, la Viena, Gregor von Rezzori se întâlneşte cu Bruno Kreiski, care îl întreabă: „Dar tu ce cetăţenie ai acum?“ Gregor von Rezzori a răspuns conform realităţii: era apatrid, cu „paşaport Nansen“. În dimineaţa următoare, la hotel s-a prezentat un funcţionar de la Biroul Cancelarului, care a preluat datele şi, după ce a făcut ce trebuia să facă, a plecat. La scurtă distanţă, a sosit un motociclist cu paşaportul austriac. Această povestioară i-am spus-o lui Gheorghiu, care a avut o tresărire de mândrie. „Cum adică, noi de ce să nu putem face aşa?“, mi-a spus. După care i-a telefonat lui von Rezzori, s-a prezentat şi i-a cerut să-l primească. A mers la Donnini la data stabilită, pentru un prim contact de curtoazie şi pentru reglementarea aranjamentului. S-a întors la Donnini după câteva săptămâni şi apoi m-a asigurat că a „dus la bun sfârşit iniţiativa“. Nu am niciun motiv să cred că lucrurile au stat altfel.
          Gheorghiu mi-a descris parcursul, împrejurimile de la Donnini, cum şi unde a greşit strada, cum arăta casa şi stăpânii ei: toate detalile erau conforme realităţii. Şi von Rezzori mi-a confirmat vizitele: cum era şi firesc, nu am intrat în detalii. Chestiunea se afla în mâinile diplomaţiei… Sunt sigur că însărcinatul cu afaceri a avut din ţară, de la cine era abilitat s-o facă, autorizaţia de a ieşi din Roma pentru a merge la Donnini. La vremea respectivă diplomaţii români erau obiectul unei protecţii care necesita atât autorizările centralei proprii pentru deplasarea în afara Romei, cât şi notificarea respectivei deplasări serviciului competent al Farnesinei. După proclamarea Constituţiei şi alegerile de la sfârşitul lui 1992, s-a format noul guvern şi ministru de externe a fost numit Teodor Meleşcanu, diplomat cu experienţă. Un foarte apropiat colaborator al acestuia, ulterior ambasador „de grad şi funcţie“, cu care am avut şi am în continuare excelente raporturi, aflând de la mine modul în care s-a procedat în cazul lui Gregor von Rezzori, mi-a spus că atât eu, cât şi însărcinatul cu afaceri ne-am situat „în afara cadrului legal“. M-a surprins, desigur, aprecierea amicului profesionist. Nu pot oricum să spun că în remarca sa nu era o doză de adevăr, cum tot adevărat era însă că refacerea raporturilor Ţării cu cetăţenii ei de drept trebuia sustrasă, cel puţin în cazuri excepţionale, intervenţiei birocraţiei suspicioase şi franare, aparţinând vechilor aparate ale statului-partid. Pentru unii funcţionari superiori din Ministerul Afacerilor Externe, eu însumi eram în acea perioadă tot „un fugit“, chiar dacă niciunul nu îndrăznea să o declare în public. Domnul Preşedinte Iliescu, de altfel, a fost pus de mine post factum la curent, în unul dintre briefingurile periodice de la Palatul Cotroceni: conform obişnuinţelor Domniei Sale, a ascultat fără comentarii. Dacă ar fi avut obiecţii, neîndoielnic, ţinând cont de istoria raporturilor noastre personale, nu ar fi trecut cu vederea.
          Despre contactele lui Gregor von Rezzori cu intelectualii români ştiu puţine lucruri. Nu mi se pare însă că ar fi fost frecventat constant sau periodic de vreunul. A călătorit în România din nou în 1990 şi l-a întâlnit pe ministrul culturii de atunci, Andrei Pleşu. După câţiva ani, în 1994, Catrinel Pleşu – care a avut prilejul sa viziteze familia von Rezzori la Donnini – a tradus pentru Editura Criterion Memoriile unui antisemit, carte retipărită în 2008 (şi ulterior, în altă ediţie) de Editura Humanitas. Am încercat s-o conving în 2005 – în timp ce avea funcţii de coordonare în cadrul ICR – de necesitatea de a publica într-o serie organică, pe lângă o singură editură, operele lui von Rezzori. Nu s-a întâmplat nimic; probabil a întâmpinat greutăţi. O traducere excelentă a Dnei Sanda Munteanu din Blumen in Schneee a fost publicată recent de Editura Humanitas, sub titlul Zăpezile de altădată. Originalul în germană al cărţii, cu a cărei geneză am fost la curent în 1987-1988, a apărut în 1989; în italiană a fost tradusă mult mai târziu, în 2002, la Editura Guanda, sub titlul Tracce sulla neve [Urme pe zăpadă]. Titlul românesc este mult mai aproape de intenţiile autorului, respectate de altfel de editorii americani şi englezi. Conform dorinţei autorului, cartea ar fi trebuit să se numească Schnee von gestern, adică Les neiges d’antan – titlu cu rezonanţe istorice.
          Că apatridul von Rezzori iubea pământul şi oamenii locurilor sale de baştină este în afara oricărei discuţii. În majoritatea cărţilor sale se regăsesc sublimate idiosincraziile, prejudecăţile (cele mai multe privind evreii), absurdităţile şi sentimentalismele de care nu au dus lipsă românii şi „naţionalităţile conlocuitoare“, în cazul său fiind vorba mai mult de etnicii germani. Nu pot însă să nu notez cum în unele medii culturale româneşti se tinde a se emfatiza raportul lui von Rezzori cu România. Un exemplu printre altele. În data de 9 mai 2012, la Institutul Român de Cultură din Stockholm a fost prezentată – „lansată“, cum în mod bombastic ne anunţa comunicatul de presă – traducerea în suedeză a Memoriilor unui antisemit, făcută de Richard Schwartz. „Lansarea“ a constat într-o discuţie a traducătorului cu Andrei Pleşu, cunoscut critic de artà. Ambii „lansatori“, cum spune acelaşi comunicat de presă, „l-au cunoscut pe autor“. Până aici, toate bune. Numai că von Rezzori a trăit mai mult în Germania, Austria şi Italia decât în România şi, în plus, a scris în germană. Cutuma „diplomaţiei culturale“, despre care se tot vorbeşte adeseori aiurea, precum şi mult invocatul bon ton, ar fi impus, după mine, ca prezentarea cărţii unui cetăţean austro-român de limbă germană să se facă, în capitala suedeză, sub egida institutelor ţărilor citate mai sus, acolo de altfel reprezentate. Noi, românii – şi în consecinţă nici ICR –, nu avem drepturi de prelaţiune asupra vieţii şi operei unui scriitor apatrid oricum, în ciuda paşapoartelor şi cetăţeniei (tacit) restituite. Aceasta şi pentru faptul că editorii români s-au arătat multă vreme aproape indiferenţi faţă de substanţa şi prestigiul internaţional al operei sale. Ceea ce nu se poate spune de editorii din ţările anglo-saxone, din Italia, din Franţa şi unele ţări francofone.
          L-am văzut pe Grischa pentru ultima dată în toamna lui 1996. Tocmai revedea textul cărţii Mir auf der Spur. Era foarte concentrat asupra lucrului. De obicei, când se afla „acasă“, în Toscana, „il Barone“ se trezea de dimineaţă şi lucra câteva ore în biroul de la a cărui fereastră putea să vadă o bună parte din feuda sa de „dimensiune umană“, mica sa Patrie. Am întrebat-o într-o zi pe distinsa sa soţie, către miezul zilei, văzând că nu apare, unde se află. „Scrive come un angelo“ a fost răspunsul. Probabil era adevărat.
          Venit pentru ultimul salut în casa von Rezzori, l-am găsit pe Grischa slăbit şi ostenit de suferinţa ultimelor zile, în coşciug, îmbrăcat într-o lungă cămaşă de cânepă albă, ţesută, cu siguranţă, în depărtatele şi iubitele sale ţinuturi bucovinene. Părea o scenă regizată. Ca şi înmormântarea, de la care a plecat singur, într-un Mercedes negru, enorm, pe care probabil doar eu şi soţia mea l-am urmărit cu privirile în timp ce cobora în depărtare pe cărarea dintre grădini, pentru a se pierde printre copaci, în direcţia celor trei paltini sub care ar fi vrut încă de viu a se odihni. În faţa bisericii continuau discuţiile. Cei doi canişi regali albi ai supermondenei doamne Marina Ripa di Meana, aduşi şi ei la ceremonia funebră, şedeau cuminţi în zgardă. La un moment dat, am pierdut din vedere Mercedesul negru: fusese înghiţit de arborii în floare. Sper ca Grischa să o ducă bine acolo unde se află. Nu am mai revenit la Donnini şi probabil nu mă voi mai duce.

 

Grigore Arbore

Un ilustru apatrid şi locurile sale de baştină

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)