Fragilă, casabilă şi plină de har: Nina Cassian

Vladimir Tismăneanu

          „Lângă floarea margaretă/Stă motanul Behemoth/Floarea e analfabetă/Behemoth e poliglot./Singură atunci rămâne/Cartea-n raft, anahoreta/Cuplul veşnic, Rău şi Bine/Behemoth şi Margareta.“ Citez din memorie acest superb poem. A fost foarte mişcată când, era prin 1985, i l-am recitat în apartamentul în care locuia în Greenwich Village. Venise de puţin timp în America, ţinea cursuri de literatură la New York University, era angoasată, dezrădăcinată, vorbea despre sinucidere. Era, în acelaşi timp, un rezervor inepuizabil de energie intelectuală, intrase în corespondenţă cu poeţi americani celebri, inclusiv Stanley Kunitz. Intra în chip natural în regatul poeziei americane.
          Fiinţă de o mare sensibilitate, cu aer de sirenă seducătoare şi ciută înspăimântată, semănând la chip (din profil) cu Dante, cu nişte degete de-o eleganţă ieşită din comun, neuitabile, având muzica-n sânge şi poezia-n carnea trupului, cu o conversaţie îmbătătoare precum o şampanie de mare lux, consumatoare frenetică de vodcă şi de ţigări, cinică şi ludică, romantică şi melancolică, fragilă şi crudă, gracilă şi intransigentă, aceasta a fost Nina.
          Istoria literară o va reţine ca iubita multor figuri celebre, răsfăţată, adorată, înconjurată mereu de o curte de tineri admiratori. Primul ei soţ a fost Vladimir (Jani) Colin. Pe Colin l-am cunoscut bine, era căsătorit cu mătuşa Floricăi Jebeleanu, Marcela Cordescu. Al doilea soţ al Ninei, Al. I. (Ali) Ştefănescu. Al treilea şi cel din urmă, Maurice Edwards. Traducătoare de geniu, asemeni tatălui ei, cel căruia îi datorăm extraordinarele transpuneri din Heine.
          Bertolt Brecht există ca poet în româneşte graţie ei. La fel Christian Morgenstern. La fel Yannis Ritsos. A fost atacată feroce în anii stalinismului dezlănţuit, în primul rând de fostul coleg de ilegalitate comunistă, tartorul Uniunii Scriitorilor, Traian Şelmaru. A fost acuzată de formalism, intimism, avangardism, decadentism şi alte păcătoase „isme“. Ceea ce păruse sublim se dovedea a fi scelerat. Din mirajul egalitar nu rămasese decât realitatea cenzurii, a terorii, a jilţulor pe care tronau satrapii realismului socialist…
          Îndrăgostită de expresionism, şi-a trăit viaţa sub semnul maximei expresivităţi, în poezie, în muzică, în desen. Mi-o amintesc vorbind la sala Dalles, alături de George Bălan, în acele dimineţi de duminică, despre Bach şi jazz, despre preclasici şi Schönberg. Mi-o amintesc la recitalul de cântece pe versurile lui Brecht al Giselei May, faimoasa artistă din ceea ce a fost RDG. S-a îndepărtat de regimul pe care iniţial îl slujise cu delirant zel. A scris, pentru urechile amicilor apropiaţi, poezii subversive. Avea grijă să nu circule, să rămână în cercul lor intim. Gheorghe (Babu) Ursu le-a notat în acel jurnal ce avea să-i fie fatal. Nu avea vocaţia ereziei, precum Miron Radu Paraschivescu. Dar nici pe aceea a prezidiilor şi a şedinţelor de demascare…
          A fost fascinată de himera internaţionalismului marxist, a „căzut la Partid“, cum spunea Belu Zilber, convinsă că se înscrie pe linia ascendentă a unei raţionalităţi ineluctabile, a unei pasiuni universale care dă sens Istoriei. Iată un fragment din dialogul ei cu Daniel Cristea-Enache, purtat în urmă cu zece ani:

Cum am încercat să explic, poate nu prea clar, în cartea mea de memorii, componenta „problemei evreieşti“ era numai una şi nu cea mai importantă dintre cele care m-au atras în mişcarea comunistă. Mult mai mult mă fascina ideea dispariţiei războaielor, a statului, a banilor (ochiul dracului), a claselor şi a oricăror antagonisme, între rase, popoare, întru o armonie internaţională care nu excludea, ci dimpotrivă sublinia culoarea specifică a fiecărei naţiuni… (Parafrazându-l pe Martin Luther King jr. aş spune că: „Am avut un vis…“)

M-am întâlnit cu Nina la New York exact în perioada când a aflat de arestarea lui Babu Ursu. Era îngrozită de ideea revenirii în nebunia din ţară. Avea o spaimă fizică de Securitate. A decis să ceară azil politic în Statele Unite. Aminteşte în memoriile ei întâlnirea noastră de atunci. Am stat de vorbă îndelung despre culturnicii stalinismului, despre Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. Mi-a citit pasaje din caietul ei de amintiri. Ca şi Paul Georgescu şi Ov. S. Crohmălniceanu, ca şi fraţii Brandys şi Adam Wazyk, ca şi Tamás Aczel şi Tibor Méray, a confundat stalinismul cu antifascismul.
          Trecuse prin trauma Holocaustului, ştia ce înseamnă prigoana rasială. Din păcate, a deschis prea târziu ochii la ceea ce însemna prigoana socială, celălalt rasism, născut din sacralizarea mitului luptei de clasă. A crezut în fantasma revoluţiei şi a înţeles prea târziu că a fost ea însăşi doar un pion într-o farsă criminală. În clipa când s-a produs revolta minţii în Polonia şi Ungaria, în acel fierbinte an 1956, nici Nina, nici prietenii ei (Croh, Paul, Milo, Petru, Marin) nu au mers pe calea intelectualilor critici din acele ţări.
          Am mai văzut-o prin 1990, când a venit la Ştefan (Pişta) Benedict, în Queens, împreună cu Mihai Botez, să-l întâlnească pe Mircea Cărtărescu.
          A fost o mare deziluzionată, a crezut în utopia comunistă şi a admis că s-a înşelat. Nu a fost disidentă. Nu este niciun reproş aici, ci pur şi simplu notarea unui adevăr factual. Devenise conştientă de fascizarea comunismului, ştia că pariase pe o carte greşită. A fost o poetă adevărată, a trecut prin acel veac însângerat încercând să-şi salveze talentul. Uneori a reuşit, alteori nu. Dar a încercat.

Vladimir Tismăneanu

Fragilă, casabilă şi plină de har: Nina Cassian

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)