Un cireş

Ovidiu Pecican

Visele mele sunt ca veghea dumneavoastră. […]
Memoria mea, domnule, este asemeni unui depozit de gunoi
.“
J. L. Borges

1. Atunci el se întoarse.
          Atunci el se întoarse pe loc spunând.
          Atunci el se întoarse pe loc spunând ceva nespus.
          Atunci el se.
          Întorcându-se, dădu să spună ceva.
          Pe când se întorcea spuse ceva ce nu auzi nici chiar el.
          Se întorcea pe loc spunând că.
          Atunci.
          Pe când spunea că, se răsuci şi era chiar atunci.
          Continua să vrea să spună pe când piciorul lui făcu o jumătate de piruetă, sprijinindu-se pe călcâi.
          Rostea ceva pe când începu să se răsucească, dar nu ştia şi nici nu se auzi nimic, nici chiar în capul lui, în urechile lui, împrejurul lui.
          Atunci el rosti o sincopă şi se răsuci, dar niciun zgomot.
          Nimic, şi se întoarse către, dar timpul continua nemodificat.
          Era o grabă în toate şi nici măcar.

          … Aşa se întâmpla mereu când se trezea. Apărea doar o frântură de imagine, un timp circular, reziduuri dintr-o mişcare sau dintr-o prezenţă…
          Aşa se întâmpla mereu când se trezea, dar el se trezise demult. Nici vorbă de somn, la ora asta. Dimpotrivă, Mob era în plină deplasare, se învârtea fără obiect prin faţa unor magazine, pe o stradă din centru, fără cea mai mică intenţie de a intra şi a cumpăra ceva, de a pune în aplicare un scop sau de a chibiţa alergarea mânată de ţeluri imperative a celorlalţi.
          Rămăsese însă, cu toate acestea, în gând cu prima impresie din acea dimineaţă şi acum lupta să şi-o scoată din minte cât mai urgent, fiindcă Mob agrea ideea că vidul mintal este una dintre puţinele modalităţi de a opri timpul din curgerea lui. De aceea o adoptase integral, încercând să o pună în practică în fiecare clipă.
          Din punctul de vedere al lumii dimprejur, era ora 15 şi 24 după-amiază, în ziua de 11 mai 2012, iar locul precis al acestei prezenţe (sau absenţe, la urma urmei) era perimetrul intens navigat de caroserii umane al bulevardului Eroilor din oraşul Cluj, undeva în Transilvania şi în cuprinsul unei anume ţări de pe globul terestru… Din punctul de vedere al lui Mob, era în nicicândul unei spuneri fără conţinut, într-un decor generic şi invizibil, chiar în mijlocul unei răsuciri din care persistentă se dovedea mai ales senzaţia de tors rupt de toate celelalte legături şi împrejurări. El se afla într-un loc cu o locaţie precisă, care însă nu exista, în chiar timpul în care prezenţa lui era sesizabilă tuturor celorlalţi într-un areal pe deplin localizabil şi vizibil.

[...]


21. Dar fericirea? Fericirea exista? Oricât ar părea de neaşteptat, fericirea, pentru Mob, însemna ceva foarte precis şi concret; ceva palpabil. Fericirea era la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie, curând după exploziile vegetale. Era o epocă a anului când florile şi trena lor odorifică se îndepărtau, lăsând verdele să pleznească în copaci, pe pământ, pretutindeni unde zeiţa Flora – de prezenţa căreia era plină poezia latină clasică – se lăsa întrezărită şi adulmecată. Atunci era vremea primelor roade din copaci ale primăverii şi, mai cu seamă, vremea cireşelor. Mob nu avea, în principiu, de ce să dezvolte o sensibilitate specială pentru livezi, erau unul dintre cetăţenii pământeni care nu crescuse într-o ambianţă rustică, nu regreta talăngile vacilor, senzaţia otrave sau tânguirea unei mici turle de biserică dintre două coame de deal. Dar poate că tocmai din acest motiv pentru el fericirea deplină se concentrase într-o imagine din copilărie pe care, atunci când era posibil, o retrăia la modul cel mai propriu, nu doar cu ochii – mereu vigilenţi – ai minţii.
          Era într-o vizită, două case mai în amonte de cea în care locuia, avea vreo zece ani pe atunci, şi copilul pe care îl vizita, un zvăpăiat autentic, îl chemase, mai mult îl împinsese dincolo de prima curte, străjuită de un frăgar şi de un oţetar. Traversaseră o poartă improvizată rudimentar din lemne încrucişate peste o reţea de sârmă împletită, bătută grosolan, cu cuie mari, poate cu partea opusă tăişului a unei securi, pe cadrul de lemn ce aproxima fără îndemânare un patrulater, iar acolo găsise un pământ cu răsaduri de tot felul. Se strecuraseră pe o potecă îngustă către fundul acestei curţi secunde, unde mai mulţi pomi înveseleau atmosfera cu frunzişul lor crud şi însorit. Observase încă de departe, înainte de orice, un cireş. Era şi mai mare decât ceilalţi, iar punctele roşii şi lucioase ce se iţeau dintre ramuri, crengi şi, mai ales, frunze, îl fascinaseră de parcă o baghetă fermecată lipise acolo, din loc în loc, pretutindeni în întinderea coroanei, nasturi de pe o livrea de lacheu pudrat de la curtea unui nobil cu tricorn de odinioară…


22. Pe măsură ce se apropia, oarecum intimidat de prezenţa tot mai acută a pomilor fructiferi ce se înălţau mai sus decât ar fi bănuit, văzându-i de la o anume distanţă, se simţea tot mai straniu. Mai ales odată împins de mâna şi de îndemnurile amicului care îl adusese acolo în umbra foşnitoare a coroanelor lor simţise o furnicătură din creştet până în tălpi. Era musafir într-o companie selectă, acele trunchiuri şi acele legănări îi dădeau subit şi fără ezitare certitudinea că stătea în faţa unor fiinţe vii, a unor mândri înţelepţi care îl întâmpinau cu fală, dar şi binevoitori, strecurându-şi printre mişcătoarele frunzişuri clătinate de o boare cordială câte o rază de soare care îl orbea, evidenţiindu-le, în acest fel, puterea.
          Celălalt omuleţ era acasă şi se purta ca atare. Pentru el pomii spuneau cu totul altceva. Se şi apucase, de altfel, să rupă cleiul chihlimbariu de pe una dintre tulpini, vârându-l în gură şi îmbiindu-l şi pe el să îl guste, dând cu vârful pantofului, de mai multe ori, într-o mică scorbură de la baza altuia dintre copaci, făcând gesturi dezinvolte, tolerate de siluetele vegetale cu eleganţă, de parcă nici n-ar fi fost.
          Abia pe urmă se agăţase cu ambele mâine de o creangă, săltându-şi fundul deasupra ei, înălţându-se şi căutând sprijin pentru a urca mai sus, şi chemându-l de acolo, îmbiindu-l să facă acelaşi lucru cu oricare dintre pomii grădinii lor…
          Micul Mob se apropiase cu precauţie, la început pretextase că nici nu vrea cireşe, se gândea că va scăpa cu atât, poate, dar băiatul-gazdă ameninţa că va veni jos după el. Avea o înţelegere milităroasă a ospitalităţii…   Mângâiase coaja cireşului înalt, apoi se sprijinise preventiv de el, până simţise cu antenele lui nelocalizabile că acolo era un ecou, şi nu o respingere… Nici nu mai ştia cum îşi făcuse vânt printre crengile de la baza coroanei, unde pomul e viguros şi îşi ia avântul de a creşte mai departe, de a-şi desfăşura coama şi coarnele de cerb alfa, stăpân al turmei…
          Era dintr-odată în bila de boare, de frunză şi de bobiţe roşii, podoabe râvnite şi ciudate prin contrastul făcut cu cenuşiul relativ al cojii lemnului, ca şi cu verdele dezlănţuit în soare, răcoros şi cald, totodată, al frunzişului. Era într-o sferă care se învârtea cu el stând pe loc, care nu îi provoca niciun vertij, decât sentimentul unei îmbrăţişări protective şi generoase… Era păzit bine acolo şi, cumva, acolo rămăsese pentru totdeauna chiar dacă, urcând în fiecare an în coama câte unui cireş, primăvara, era mereu ceva proaspăt şi înălţător, senzaţia copleşitoare a binelui momentan.


23. De fiecare dată când venea la el fericirea, Mob o vizualiza cu maximă concreteţe ca pe o umbrelă circulară din crengi şi din frunze, cu nepreţuitele cireşe ca nişte rubine cărnoase şi delicioase printre ele, promisiunea unui transfer de frumuseţe, energie şi prospeţime dinspre copac înspre sine. În clipele grele – cele mai grele: cele ce păreau fără ieşire, un soi de tunel tot mai îngust în care, după un răstimp, totul se îngusta în aşa măsură, încât îţi prindeai capul ca într-un cleşte în tubul pe care ajungeai să îl locuieşti, împietrind, ca o larvă uitată – privirea interioară isca dintr-odată, oriunde s-ar fi aflat, un copac ce se împlinea văzând cu ochii, într-o secundă. Era ca vrejul de fasole al lui Jack, era ca în desenele animate Pixar, unde creionul nu mai lăsa contururi împrejurul personajelor, ci totul părea real, numai culorile erau mai frumoase, mai vii şi mai strălucitoare. Cireşul creştea pe loc, cu vigoare, înălţându-se până în cerul intelectului lui, acolo unde imaginaţia nu îi mai vedea spontan vârful, ci numai de la a doua sau a treia încercare, când ochiul care îl locuia urca într-o nacelă nevăzută până deasupra ultimelor frunze tremurânde în soare… Era falnic şi rotund. Era mult mai mare decât se pot vedea, în general, cireşii pe care îi poţi atinge cu mâna. Cireşul lui creştea pe un sol minunat şi abstract, însă provenea din seminţe cu adevărat fermecate, căci ele erau cel mai adeseori disponibile şi nu dădeau greş; câte un copac pentru fiecare evadare în fericire şi pentru orice producere de hormoni în care intensitatea poftei de viaţă putea exploda.
          ... O bucurie nevinovată? Un paliativ? Refugiul în ficţiune sau realitatea necondiţionată, singura care conta? Complicitatea lui Mob cu cireşele se traducea, în viaţa cotidiană, în perindări pe la tarabele din pieţe în perioada de maximă recoltare a acestor fructe. Îi plăceau revărsările pe ziare ale fructelor aglomerate piramidal şi frânate din cădere de codiţele verzi, adevărate ancore… Nu îl deranja că pomii din care proveneau rămăseseră în livadă, aşteptând rodul următor… Văzând cireşele, realitatea pomului din interiorul lui i se impunea, devenea aproape tangibilă.

Fragment de roman

 

Ovidiu Pecican

Un cireş

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)