Un roman erotic

Doru Pop

          Cum ar fi fost dacă Don Juan nu s-ar fi plimbat pe malurile Tarragonei, ci pe malurile Someşului; dacă nu ar fi luat masa prin birturile din Sevilla, ci ar fi adăstat pe la Arizona ori Croco; dacă nu se oploşea prin Plaza España, ci prin Piaţa Păcii ori dacă nu ar fi locuit prin preajma palatului Alcázar, ci ar fi locuit în blocurile paralelipipedice din Mănăştur? Cel mai recent roman al lui Ovidiu Pecican (Noaptea soarelui răsare, Bucureşti: Cartea Românească, 2014) oferă cititorului tocmai promisiunea unui astfel de răspuns neaşteptat. Clujul medieval şi Clujul beţivilor par a fi locul ideal în care să ne întâlnim cu un demn urmaş al celebrului libertin creat de călugărul mercedarian Tirso de Molina. Povestea lui Pecican pare autobiografică, eroul este istoric, are vârstă apropiată de vârsta autorului şi chiar o biografie similară.
          Dar istoria aparent autentică declanşată de păţaniile amoroase ale lui Eduard Dragodan, personajul principal al   acestui roman cu tentă erotică, nu e decât o capcană. Autodeclarat „libertin“ după modelele în vogă, eroul lui Pecican e însă mai aproape de un libertinaj parodic decât de tragic. Chiar dacă, în mod explicit, modelul lui Eduard este eternul „consumator de nuri“, „personajul vagant“ Casanova, pentru care nu există dragoste, ci numai mecanică sexuală, „explorări“ şi „sondaje“ erotice, reuşitele sale sunt mediocre. El „dă iama“ printre bibliotecare şi profesoare de liceu, librărese şi doctoriţe de dispensar, este un „seducător de navetă“. Deambulările eroului prin trenurile decrepite ale comunismului, aventurile profesorului de istorie navetist care are primul amor „între două gări minuscule“, cu o doctoriţă dintr-un dispensar aflat „pe rută“, sunt expresii ale unei inconsistenţe profunde.
          Deşi este „centrul universului“ mai multor femei, dinamica eroului cu fiecare dintre aceste aventuri este una a explorării şi, mai ales, a exploatării reciproce; el le „livrează“ fluide şi „colectează“ senzaţii, îşi extrage energia necesară pentru a mai supravieţui încă o zi. Cu toate că, aidoma oricărui „cuceritor“, Dragodan face „clasamente“ şi „categorii“ în care îşi plasează amorurile în funcţie de „tipologii“, taxonomiile lui sunt numai în funcţie de caracteristicile corporale. El duce o viaţă lipsită de profunzime, lipsită de sens. Chiar şi când îşi trece în revistă viaţa şi o face prin intermediul amorurilor: de la prima iubire din copilărie, Rufi (Eufrosina?), printr-o suită de Antonii, Ortanze şi Gheorghine, până la cea mai recentă „captură“, totul e o suită de eşecuri. Convins că nu există femei care „să nu aibă ceva atractiv“, găseşte peste tot oportunităţi pentru avansuri erotice şi jocuri amoroase, mai mult sau mai puţin depravate, de toate vârstele şi toate profesiile. Dar, dincolo de aceste aparente reuşite, el nu este neapărat un desfrânat sau destrăbălat moral, cât, mai curând, un om fără repere.
          Aceasta pentru că Eduard nu este numai seducător patologic şi un afemeiat incurabil, ci un imitator al unor comportamente masculine fictive. El îşi compune o mască, o iluzie de masculinitate mai ales pentru că nu ştie care este „rolul unui bărbat“. El fie crede că bărbaţii „sunt creaţia femeilor“, fie joacă un rol inspirat din personaje de cinema, precum Clark Gable şi Eroll Flynn. Aceasta pentru că nu i-a explicat nimeni „codurile“ meseriei de bărbat. Eroul trăieşte în umbra unui tată absent, un tată văzut ca un „zeu“, iar fiului îi este imposibil să îl imite. Un alt bărbat în umbra căruia se dezvoltă Dragodan este fratele mai mare, Dinu – rocker şi băiat cu succes la femei. Suita de bărbaţi absenţi din viaţa lui Eduard este completată de imaginile multiplilor bărbaţi defecţi din jur: soţi beţivi, prieteni banali, amici lipsiţi de calităţi. Nici nu e de mirare că Dragodan îşi compune o persona, el devine un satir modern, un monstru urban, care, ca într-o fişă medicală, suferă de satiriazis. Eduard este condus de un apetit sexual incontrolabil, „schimbă fluide“, „explorează văgăuni şi protuberanţe“, niciodată mulţumit. Referinţele la „satyr“, daimonul care îi bântuie viaţa, sunt atât textuale, cât şi metatextuale; aici trebuie remarcate excelentele planşe alb-negru, realizate de Alexandru Pecican, în care apare recurent minotaurul/satir, bărbatul semianimalic, mereu înconjurat de monstruozitate.
           Dar, aidoma celorlaţi satiri, Dragodan este esenţialmente un fanfaron, lăudăroşenia fiind şi ea o trăsătură donjuanescă. La el sfidarea nu reuşeşte să ajungă instrumentul rebeliunii sau al protestului politic, e limitată la lungi lamentări. Pentru că Eduard e un Iov al suferinţei din amor; de-a lungul întregului roman el îşi încredinţează prietenilor toate problemele, le întoarce pe toate părţile şi discută la nesfârşit fiecare detaliu aparent nesemnificativ. Tuturor le pune problema sa fără răspuns: „plăcere fără responsabilitate sau reglare socială a conturilor“? Răspunsurile sunt diverse şi divergente. În timp Sever, vărul său „expert în logodne“, îi oferă un răspuns moral, Sabin e prietenul care îl ghidează cinic. De fapt Sabin este un fel de Leporello al lui Eduard, o oglindă primitivă în care acesta îşi vede pornirile. Sabin chiar descrie istorii sexuale dintre cele mai deşucheate, iar o întâmplare remarcabilă, demnă de o istorie a sexualităţii în comunism (încă nescrisă!), este episodul în care doamna Fazekas, soţia miliţianului din vecini, îl ingurgitează în organul ei sexual cu totul. Dar problemele lui Eduard sunt şi de factură metafizică, războiul lui cu Dumnezeu fiind la fel de vechi ca lupta lui El Burlador cu Creatorul. În monologurile interioare ale eroului revin, recurent, legile lui Moise, principiile din Codul lui Hamurapi şi alte principii morale şi etice. El se simte „maimuţoi al Părintelui ceresc“, iar Imberia este Elvira lui Dragodan, e „blestemul“ destinului, pedeapsa pentru inconsistenţa existenţei.
          Viaţa lui Dragodan este un paradox. Nimic din ceea ce îl descrie nu îl caracterizează. Aparent Dragodan este un misogin pursânge. Femeile sunt pentru el „capcane vivante“, fiinţe ambivalente şi disimulante, de aceea el nu oferă iubire, ci numai „explorează“. Această paradoxală determinare transpare dintr-o rapidă interpretare antroponimică. Pentru a-l înţelege pe Eduard Dragodan, putem să recurgem la o caracterizare bazată pe valenţele numelui său. Eduard, care înseamnă în engleză păzitorul bunăstării, în timp ce Dragodan este un nume compus din „dragoste“ şi „dăruire“, este un nume contradictoriu. Personajul nu oferă nimic, nu dăruieşte nimic, nu îşi asumă nimic. Aici titlul cărţii devine şi el sugestiv: Noaptea soarelui răsare e un titlu oximoronic, la fel de absurd ca şi viaţa personajului principal: el este „mulţumit, dar deprimat“, deopotrivă plin de pasiune şi dezabuzat. Noaptea răsăritului redă dubla determinare a unei existenţe imposibile.
          Prins între două condiţionări majore, cea erotică şi cea thanatică, eroul e captiv într-un destin ineluctabil. Prima condiţionare a personajului este thanatică. Dragodan îşi descrie identitatea de istoric printr-un paralelism macabru cu activităţile unui gropar (sau, mai degrabă, a unui taxidermist). „Datoria“ istoricului, crede el, este aceea de a spăla morţii, de a-i vopsi şi de a-i pregăti pentru expunerea într-un muzeu de ceară. Nici existenţa sa erotică nu este foarte limpede; chiar relaţia cu Imberia, poreclită Imberosa, Macarona, dar şi Trichineloza, e ambivalentă. Aceasta nu numai că îl anunţă că îi poartă copilul, dar îi dă partenerului ei de sex tranzitiv şi o boală venerică. Pentru că nu poate ieşi din această capcană, Eduard îşi recunoaşte eşecul: „îmi dau demisia din condiţia de bărbat“.
          Pe acest palier Eduard e mai degrabă „Dom“ Juan, un apropiat al personajului lui Molière, o fiinţă care problematizează încontinuu despre consecinţele psihologice ale comportamentului său. Prins între condiţionările sistemului politic, imposibila putere, neîmplinita sexualitate, neputinţa credinţei şi dispreţul faţă de obligaţiile sociale, erolul lui Pecican trăieşte acut drama lipsei de identitate. Lipsa lui de identitate etnică (amestec de fanarioţi şi migratori) este doar marcajul exterior al lipsei sale de identitate şi consistenţă interioară. Dragodan îşi pune mereu mari întrebări, întrebări în fond fără răspuns. Dar cea mai dificilă întrebare, pe care şi-au pus-o bărbaţii de când lumea, este şi întrebarea la care profesorul muieratic nu găseşte dezlegare. Însă problematica explicării feminităţii, la care nu a răspuns nici bunul doctor Freud, şi la care nu pare a reuşi să răspundă preabunul prozator Pecican este: „ce (naiba mai) vrea (şi) femeia asta?“. Răspunsul îl oferă chiar „Imberosa“: „am nevoie de un tată pentru copilul meu“.
          Marea dilemă psihologică a lui Dragodan este aparent banală. Una dintre iubitele sale pasagere a rămas însărcinată. Ca într-un episod de film de „serie B“, Imberia rămâne gravidă. Eduard ezită să se căsătorească, iar femeia îi cere să-şi recunoască progenitura. „Imberia rămâne gravidă“, aceasta pare să fie tema centrală a unui roman care vine în continuarea firească  a volumului scris de Ovidiu Pecican în 2006. Desigur, şi o parte din mizerabilismul tranziţiei, cu dinamica dintre eroul principal şi personajul feminin central, este integrată şi în acest nou roman.
          Aici este singurul reproş pe care i l-aş putea aduce autorului – reluarea unor locuri comune din propriul instrumentar. Ancorarea într-o României a tranziţiei este nefericită şi, uneori, prea schematică, în detrimentului realismului narativ. Un exemplu de suprasimplificare a istoriei recente îl găsim în comentariile despre naţionalismul primarului oraşului, numit „Năsturescu“ – aceasta în vreme preşedintele României este... Puţescu. Pentru mine, segmentul cel mai relevant pe care Ovidiu Pecican ar fi putut să îl exploateze era cel al comunismului. Dacă alegea să îşi menţină personajul în „epoca de aur“, am fi avut un roman unic, acela al lui Don Juan în comunism (idee asupra căreia clamez drept intelectual!). Pentru că viaţa sentimentală din perioada ceauşismului târziu, precum şi natura conflictuală a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei într-o societate aparent egalitaristă rămân filoane narative majore şi insuficient exploatate.
          Cu toate acestea, trebuie spus că Noaptea soarelui răsare nu este continuarea unui roman deja confirmat, ci un volum de proză de maturitate, care îl confirmă pe Ovidiu Pecican în categoria scriitorilor stăpâni pe tehnicile lor narative, cu remarcabile abilităţi de inovare. Aşa este capacitatea sa de a rescrie un loc comun al imaginarului contemporan în ceea ce priveşte dinamica sexualităţii din trecutul comunist, pe marginea avortului. Tratată extensiv de către sociologi şi cineaşti, această temă, care s-a suprapus tragediilor reale cauzate de sutele de mii de avorturi din epocă, a fost adeseori prezentată unilateral. De multe ori m-am întrebat cum se vedea problema avortului din perspectiva bărbaţilor, iar Ovidiu Pecican oferă această răsturnare de ochean spre gândurile unui bărbat a cărui viaţă sexuală are un impact asupra mai multor femei, unele dintre ele murind în urma avortului, altele exploatându-i slăbiciunile şi utilizând sarcina ca pe o capcană matrimonială. O altă calitate a scrisului lui Ovidiu Pecican este abilitatea de a transforma episoade banalizate în secvenţe aproape suprarealiste. Aşa se întâmplă în scena rememorării unei foste amante, Georgiana, al cărei copilul avortat îi bântuie visele.
          Altă calitate găsim în secvenţe de autentic roman erotic, cu descrieri nuanţate ale „explorărilor reciproce“, cu întâlniri şi amantlâcuri dintre cele mai palpitante. Important este, mai ales, faptul că descrierile senzuale nu sunt niciodate vulgare. Scrisul erotic al lui O. Pecican este, paradoxal, la limita pudicului de multe ori. Atunci când personajele înjură, autorul foloseşte puncte – puncte marinprediene. Iar atunci când ne povesteşte detalii din dinamica sexuală o face cu cea mai mare politeţe, cu multe volute şi cu precauţii aproape adolescentine. Iată un mic „arsenal“ lingvistic – „dezagreabila mătăsică“, bărbatul „avansează“ în „spaţiul ei intim“, „exploarează“ sau se „inserează“.
           Remarcabil este că, după nenumărate aventuri erotice şi situaţii încărcate de un realism aproape naturalist, finalul apoteotic ne duce într-o secvenţă care confirmă forţa unui prozator fantast. Suit într-un balon fabulatoriu, personajul se înalţă deasupra oraşului şi deasupra omenirii, plutind aidoma unui alt ticălos care evadează din condiţia sa, Hans Pfaal, voind să scape de destin. Periplul lui Dragodan nu se încheie cu o soluţie, ci cu o poezie, cu un fel de psalm mioritic întors pe dos, un imn parodic al cărui final ne oferă şi cheia interpretativă: „Mirosea a mine însumi. De nesuportat“. Eroul care fugea de captivitatea relaţională este, de fapt, captiv în sine însuşi. Iar din această captivitate nimeni nu are scăpare.

 

Doru Pop

Un roman erotic (Ovidiu Pecican, Noaptea soarelui răsare, Bucureşti: Cartea Românească, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 5 (288)