Un Patul lui Procust postmodern

Andreea Coroian

          Un roman despre un lunetist mercenar ar fi putut face o bună naraţiune despre violenţă şi răzbunări. Premisă falsă, în cazul Lunetistului semnat de Marin Mălaicu-Hondrari (Iaşi: Editura Polirom, 2013, 241p). Singura răzbunare a protagonistului Constantin vizează, în fapt, propria biografie. Un trecut neclarificat e singura ţintă ce stă în faţa puştii eroului. Iar instrumentul de luptă e rememorarea, chiar dacă intermediată naratologic într-un stil indirect liber şi nu printr-un filtru al conştiinţei.
          Altfel, romanul e un Patul lui Procust postmodern. Un el, Constantin, şi-o ea, Cristina, se iubesc pasional (în adolescenţă, aici), se despart, iar Fred-ul postmodern rămâne cu dilema motivului despărţirii. Soarta dirijată telenovelistic de către autor face ca cei doi să se reîntâlnească atunci când Constantin e angajat să-l asasineze pe Carlos, un tânăr scriitor de succes, adoptat financiar de Cristina. În plină dragoste de oraş de provincie (cunoscătorii identifică Sîngeorz-Băi-ul bistriţean), Cristina, fiica unor măcelari, decisese să se mărite cu un tânăr străin şi plecase apoi din ţară cu acesta, lăsându-l pe Constantin profund nedumerit. Povestea e reconstruită din mai multe bucăţi: prin redarea experienţei de viaţă a eroului-lunetist de către un narator, printr-un caiet al Cristinei, de tip jurnal, intitulat sugestiv „Caietul Constantin“, şi, nu în ultimul rând, printr-un interviu dat de Carlos unui jurnalist pe tema ultimei sale cărţi. Sugestia e că această nouă carte e tocmai Lunetistul; în postura de alterego al autorului, Carlos devine îndreptăţit să orchestreze partea de dezvăluire teoretică a romanului.
          O discuţie aparte merită pasajele în care povestea e, într-un fel, spusă de însuşi Constantin printr-un joc al albumului cu ,,fotografii pe care aş fi vrut să le am“. Protagonistul are un album cu foi goale, completat cu poze ale momentelor-cheie din viaţa sa. Plăcerea observării detaliilor unor evenimente trăite din plin şi pe care memoria trebuie să le păstreze cumva obligă la un stop-focus pe moment. E adevărat, doar titlul rămâne în albumul cu fotografii imaginate, dar nu cititorilor lui Mălaicu-Hondrari trebuie să le spunem despre puterea cuvântului de a recrea/crea o lume. Încercarea de a recupera un trecut prin momentele lui cele mai nesemnificative, nu prin cele îndeobşte prinse în poze, este secondată, în crearea acestui album, şi de ficţionalizare. Dacă reconstrucţia din memorie a unui moment implică o operaţiune de ficţionalizare, atunci chiar şi decuparea unei bucăţi de lume, dintr-un anumit unghi, e tot creaţie, ficţiune. Finalul cărţii reia o astfel de ultimă fotografie, a omului ,,complet liber“, căci ,,fără trecut“. Dincolo de această ramă, fotografia este a unei scene din vis în care lunetistului, simţindu-se vulnerabil, în pericol de moarte, îi apare în faţa ochilor o legiune de tauri mecanici: ,,Şi-atunci, vocea mea, care era a unui tânăr, mi-a spus: «Curaj, ridică-te! Curaj!». Şi m-am ridicat în picioare şi m-am uitat fără milă la legiunea de tauri mecanici“. Aceeaşi imagine de mare încărcătură e de regăsit şi în story-ul naratorului – ,,Cristina ieşise din viaţa lui [...] lăsând [...] nişte amintiri gălăgioase ca o cohortă de maimuţe frustrate, indestructibile ca o legiune de tauri mecanici“. Metaforă a amintirilor, această ,,legiune de tauri mecanici“, învinsă cu un dicton cam motivaţional din seria ,,eşti tânăr, curaj!“, rămâne o cheie a poveştii, în acelaşi timp în care ,,albumul cu fotografii“ devine o metaforă, dintre cele mai interesante, a romanului.
          Compoziţional, cartea lui Marin Mălaicu-Hondrari e bine închegată, iar povestea, inteligent reconstruită (chiar pe calapod camilpetrescian). Ceea ce-i lipseşte însă e tocmai Povestea. N-ajungem la jumătatea cărţii că Lunetistul îi şi dezvăluie lui Carlos că se vrea asasinarea lui şi, fiindcă îi citise deja volumele, intuieşte relaţia amoroasă dintre scriitor şi Cristina. Ce se întâmplă apoi în carte? Nimic – ,,între două misiuni“, se vede treaba că nu se întâmplă nimic. Tema romanului ar putea fi formulată, aşadar, mai degrabă, în termeni de problematică a amintirii, a iubirii trecute şi reîntâlnite, ori a scrisului. Fie că o spune Cristina (,,nu pot scrie jurnal pur şi simplu, pentru că nu suport să nu inventez în scris“) sau Constantin  (,,pentru miliţia lui Ceauşescu, scriitorii erau primii pe lista persoanelor ostile sistemului [...] asociaţiile de idei pot da naştere unor intuiţii salvatoare“), literatura e omniprezentă – prezentificată, adică, prin lecturile exhibate ale personajelor. În plus, ce probabilitate era ca mercenarul să fie un iubitor de literatură cu teoria literară la zi, iar victima, un scriitor?
          Autorul îşi alege un personaj interiorizat al cărui destin e redat încă de dinainte de Revoluţie din intenţia de a spune Totul. De la lumea comunistă a relaţiilor necesare pentru hrana necesară, la revoluţia prin ochii adolescentului ca ,,sfârşitul Trimbulinzilor şi al videotecilor“, până la România postmodernă a ,,traseismului“ religios, a problemei emigraţiei şi la mai noile chestiuni de sub lupa mass-mediei, precum refuzul bisericii de a înmormânta un creştin fără contribuţia la zi sau nenorocul bătrâneţilor româneşti, nimic nu scapă atenţiei. Faptul divers e, parcă, prea cultivat.
           Prozatorul are puterea de a construi imagini memorabile nu prin descrieri, ci prin aglomerări de stări. Sentimentele personajelor sunt acelea pe care însuşi cititorul le ia cu el  într-un album de sentimente. De exemplu, scena cu înmormântarea din curte, ascunsă bunicii speriate deja de numărul persoanelor din cercuri apropiate trecute ,,dincolo“, se clădeşte pe emoţia tinerilor Constantin şi Cristina, care îşi construiesc un joc aproape erotic pe fundalul înconjurării bunicii prin acţiuni capabile de a-i capta atenţia. Mai e, apoi, muzica pe care parcă o auzi rulând cu puterea de a acoperi tristeţea de afară. De bună seamă, umorul e un punct forte în episoade precum cel al comandării uciderii inventatorului unui aparat destinat detectării simulării orgasmului ca răzbunare a feministelor. Ca fapt divers, aflăm şi de ce cad mafioţii în depresie: au neveste cu sâni prea mici.
          Marin Mălaicu-Hondrari îşi face, prin intermediul personajului-autor Carlos, un titlu de glorie din ,,evazivitatea“ caracteristică figurilor romanului – ,,mă feresc să descriu pentru că descrierile sunt anticipative“ –, ceea ce provoacă afirmaţia că ,,pe urma mea, cititorul va rămâne şi el cu impresia unui personaj neverosimil“. Lunetist cititor-profesionist, interiorizat într-o lume ale cărei singure legături cu realitatea par a fi amintirile ficţionalizate, personajul principal n-are pic de agresivitate în temperament, făcând figură de adolescent întârziat şi utopic. Neverosimil, da. Jocul salvator al romanului rămâne însă afirmarea intenţionalităţii de a scrie despre lunetist ,,între două misiuni“.
          Indiferent de ceea ce-i poate fi imputat, Lunetistul nu trece însă, pentru bistriţeanul Marin Mălaicu-Hondrari, drept o carte „dintre misiuni“, ci drept un roman-album experimental în care sunt expuse ,,fotografii de discurs“. Restul e doar literatură.

Andreea Coroian

Un Patul lui Procust postmodern (Marin Mălaicu-Hondrari Lunetistul. Iaşi: Editura Polirom, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)