Relaţii literare româno-maghiare

Cristian Vasile

          Niciodată un moment fast al acumulărilor documentare şi bibliografice nu trebuie ratat. De fapt, în cazul temei enunţate deja sunt două momente decisive care înlesnesc activitatea de reconstituire: revoluţia arhivistică de după 2006-2007, care a permis accesul la documente esenţiale pentru relaţiile bilaterale, şi apariţia recentă a unor instrumente de lucru şi lucrări de interpretare (v. de exemplu – Enikő Olcar, Relaţii literare şi culturale româno-maghiare în perioada interbelică, Ed. Dacia XXI, 2012), care fac cu atât mai necesară întregirea tematică.
          Atenţia tot mai mare acordată problemelor Transilvaniei în anii 1960 (restrângerea prerogativelor Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară; intensificarea studiilor istorice despre istoria Ardealului; monitorizarea istoriografiei din Ungaria despre istoria provinciei) de către factorii decizionali de la Bucureşti, precum şi deteriorarea relaţiilor politice dintre România şi Ungaria s-au reflectat inevitabil şi asupra dispoziţiilor pe care instanţele politice, prin secţiile ideologice ale CC al PCR, le-au transmis către Academia Română. Probabil atitudinea plină de tact a profesorului Ladislau Gáldi – membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe (AMŞ) – a făcut ca lucrurile să nu escaladeze şi să nu pună în pericol relaţiile literare româno-maghiare. (A contat şi opera lui despre stilul poetic al lui Eminescu, publicată cu un an în urmă.) Nu la fel s-a întâmplat însă cu istoricii din Ungaria, care practic au primit interdicţie de a studia în arhivele româneşti. Secţia Ştiinţă şi Artă (SŞA) a CC a respins în 1965 propunerea AMŞ de a accepta în cadrul schimburilor interacademice cinci cercetători maghiari, „deoarece problemele istoriei ţării noastre – inclusiv ale istoriei Transilvaniei – vor fi studiate în continuare de cercetătorii din R. S. România, care vor publica studii şi lucrări, şi în acest fel rezultatele la care au ajuns vor putea fi cunoscute şi oamenilor de ştiinţă din R. P. Ungaria“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 34/1965, f. 20). În nota care consemna refuzul se mai preciza că: „AMŞ a mai propus trimiterea unui delegat pentru studierea operei lui Lucian Blaga (în afara planului, cheltuielile fiind suportate de AMŞ), care se află în prezent în ţara noastră“ (profesorul Ladislau Gáldi). Autorităţile române au fost nevoite să accepte situaţia de fapt. Au existat şi istorici literari care au justificat măsurile radicale adoptate de regimul de la Bucureşti: „literatura şi mediile [din Ungaria anilor 1960 – n.n.] – scrie Marian Popa, în nota identificărilor etnice abuzive – încep să se refere tot mai des la înrăutăţirea situaţiei ungurilor din România. Primul răspuns discret român la această ofensivă constă în cenzurarea fluxului de informaţii din ţara vecină“ (Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Ed. Semne, 2009, p. 161). De fapt, cum reiese şi din documentele de arhivă, a fost vorba de ceva mai mult decât atât. Pe de altă parte, poate pentru a se păstra aparenţa de bună înţelegere între ţări „frăţeşti“, autorităţile au permis fiinţarea, începând din 1971, a Comisiei mixte de istorie româno-ungară.
          O soartă mai bună părea să aibă şi volumul comun, intitulat Relaţii literare şi culturale româno-maghiare („în curs de perfectare“ – potrivit SŞA). După o scurtă perioadă în care prin măsuri abile, inclusiv prin întâlniri cu diverşi intelectuali maghiari, N. Ceauşescu a reuşit să câştige timp şi o oarecare încredere în rândurile comunităţii, starea de spirit a multor maghiari s-a schimbat. Suprimarea Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară, impunerea obligativităţii cunoaşterii limbii române în diverse situaţii, neconfirmarea niciunui vicepreşedinte de origine maghiară în fruntea CSCA – toate acestea au condus la stări tensionate, memorii de protest semnate de intelectuali ai acestei minorităţi etc. În primăvara anului 1968, János Fazekas s-a transformat în purtător de cuvânt al acestor nemulţumiri printr-un document de zeci de pagini – trimis lui N. Ceauşescu –, care rezuma starea de spirit a scriitorilor şi a altor categorii de intelectuali maghiari din România:

deşi caracteristic stării de spirit din rândurile intelectualităţii maghiare este susţinerea fără şovăire a politicii interne şi externe a partidului şi guvernului, sunt totuşi câteva probleme care o preocupă: nu înţeleg de ce conducerea partidului şi guvernului [...] nu a găsit de cuviinţă să numească şi în conducerea Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă un vicepreşedinte care să cunoască bine problemele culturii şi artei naţionalităţii maghiare. Mai mulţi scriitori şi oameni de cultură mi-au cerut să transmit această problemă, ca o rugăminte a intelectualităţii maghiare, tovarăşului Ceauşescu. (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 18/1968, f. 13)

Memoriul mai evoca şi necesitatea elaborării şi adoptării unei legi în care să fie concretizate principiile şi prevederile constituţionale juste în problema naţională; acest act normativ ar fi contribuit la democratizarea vieţii sociale, „pentru a nu lăsa ca prevederile Constituţiei să fie aplicate de fiecare funcţionar în raport cu înţelegerea de către el a politicii partidului şi guvernului în problema naţională“. Potrivit lui Fazekas, dacă doleanţele naţionalităţilor – în special a celei maghiare – s-ar împlini, aniversarea a 50 de ani de la unirea Transilvaniei cu România, în decembrie 1968, ar putea reprezenta un instrument puternic al partidului de mobilizare a naţionalităţilor conlocuitoare, alături de români, la sărbătorirea reîntregirii. Printre revendicări se număra şi deplina reabilitare a unor scriitori persecutaţi în trecut, precum Balogh Edgár şi Méliusz József. (Ultimul a primit acordul puterii pentru a ocupa funcţia de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor cu ocazia adunării generale din 14-16 noiembrie 1968.) În încheiere, Fazekas puncta următoarele:

unii nu înţeleg cum se explică faptul că la Secţia de Cultură şi Artă a Comitetului Central nu sunt promovaţi tovarăşi buni cunoscători ai problemelor artei şi literaturii naţionalităţilor, ca instituţiile de artă şi cultură în limba maternă să poată primi în acest fel un ajutor mai direct şi permanent.

A existat puţină solidaritate între scriitorii români şi maghiari la începuturile regimului Ceauşescu; ba chiar, dacă ar fi să îl credem pe filozoful Gáspár Miklós Tamás, momentul august 1968 i-a găsit pe români şi unguri în tabere diferite. Dincolo de posibila exagerare, tensiunile dintre elitele intelectuale ale celor două etnii au fost o realitate şi nu pot fi neglijate. Pentru mulţi români, înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare fusese percepută ca o traumă, la fel ca şi suprareprezentarea maghiarilor la vârful organelor de partid şi în aparatul ideologic. În unele instituţii artistice, culturale şi şcolare încă mai persistau conflicte, iar câteodată au intervenit şi organele de Securitate pentru a investiga acuzaţii de instigare la ură interetnică.
          Pericolul maghiar – de cele mai multe ori imaginar – a fost un alt element însemnat, pe lângă teama de sovietici, care i-a determinat pe mai mulţi intelectuali să accepte în tăcere derapajele regimului Ceauşescu sau chiar să alimenteze prin scris tema patriei primejduite din interior şi exterior. În contextul orientării pronunţat naţionaliste mai ales din 1974, autorităţile au permis publicarea unor romane care tratau pe larg relaţiile tensionate româno-maghiare (inclusiv complicităţi locale cu regimul horthyst) din intervalul 1940-1944. Paranoia xenofobă a ajuns atât de mare încât, mai ales în anii 1980, a existat – pentru intervale scurte – o adevărată interdicţie de a se publica traduceri din beletristica şi critica literară maghiară (din Ungaria).

 

 

Cristian Vasile

Relaţii literare româno-maghiare (Enikő Olcar, Relaţii literare şi culturale româno-maghiare în perioada interbelică, Ed. Dacia XXI, 2012)

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)