Memoria ca palimpsest

Iulian Boldea

          Poet (Ucenicia bătrânului alchimist, Cântecele desăvârşirii interioare, Turnul lui Casanova, Provincia pedagogică, Textele de la Montsalvat, Alte poeme de modă veche, Scrisori din Arcadia, Dilecta, Pulberea, praful şi revoluţia, Călcâiul lui Magellan), prozator (Textele de la Monte Negro, Viaţa lui Kostas Venetis), dramaturg (Strălucirea şi suferinţele filosofilor – Ghepardul, Cinci poeme dramatice), Octavian Soviany e echinoxist prin formaţie şi oniric prin vocaţie, adept al criteriilor poetice ale insolitului reveriei practicate de Dimov şi descendenţii lui. Marin Mincu sugerează însă că poetul are „vocaţia construcţiei unor utopii poetice, fascinante prin ingenuitatea barochistă, fără însă a recurge la metoda onirică dimoviană. Actantul liric îşi activează facultatea vizionară pornind de la natura palimpsestică a universului textual; dacă există atâtea invariante diacronizate ale textualităţii lumii, poetul le poate viziona nestânjenit în actul ilimitat al textualizării“. Dincolo de alura onirică, de timbrul halucinatoriu al frazării lirice, Octavian Soviany practică, şi în recenta carte Călcâiul lui Magellan (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2014), o viziune apocaliptică, în care tensiunea provine din scenografia antinomică a autoscopiei („s-ar cuveni să fiu/ un crescător de pisici/ şi să mă uit la coapsele/ femeilor tinere/ ca la cărţile acelea prăfuite din bibliotecă/ pe care ştii/ că n-o să le mai reciteşti niciodată“) sau din melancolia sentimentului finitudinii, provenind şi din imaginile unei Mitteleurope foarte frecvent invocate/evocate („La sarajevo / vara începe / totdeauna / cu câteva / focuri de / revolver. / Lângă tine / o femeie îşi / roade unghiile şi / pe faţa ei, / ca un cartof / proaspăt scos din / pământ, ura e / mai puternică / decât frica. / Ţi se arată strada pe unde / a venit princip, locul în care / a fost găsită / de un copil / (după aproape 100 de ani) / verigheta arhiducesei“ sau „Şi se aude marşul lui radetzky. O calfă de / măcelar se pregăteşte să / plece la viena, cu un cufăr vechi / şi câteva bijuterii de familie. / Sus la castel isabela, regina ungariei, / visează în limba italiană, renaşterea / care seamănă cu o pictură de giorgione. / Numai mureşul e la fel – curge şi astăzi / tot spre pusta maghiară, / dar mara / nu mai trece / de mult pe aici. / Doar umbra ei / neagră / ţinând între buze / un creiţar ruginit, / pe care chipul caiserului / e strâmbat de tristeţe“). Poemele lui Soviany rescriu o lume cu contururi fragile şi himerice, o lume suavă şi atroce, în care ponderea referenţialului e mereu contrabalansată de efigiile reveriei, iar prezentul şi trecutul se intersectează, ca în poemul îngerul de la lenauheim, în care livrescul, memoria personală, aluziile inter şi multiculturalităţii, recursul la memorie şi atenţia la un spaţiu public derizoriu al prezentului edifică o lume a imaginalului bântuită de himerele istoriei şi de iluziile recrudescente ale cotidianului („Aici s-a născut / bunicul meu / johan feller, / care a fost ofiţer de husari / şi vorbea o germană rurală / cu vag accent şvab, / nu ştia bine / nici româneşte, / nici ungureşte. / S-a însurat / cu elena toma / din ormeniş şi / odată pe an / mergea la ada-kaleh / să cumpere / rahat şi rom / de la / turci. / Poate din pricina lui / în seara asta când / la televizor / băsescu se ceartă cu / opoziţia / mă simt ca o / broască-ţestoasă bătrână / din lenauheim / care tace de sute şi sute de ani / şi numără numai în gând / picăturile de ploaie / de pe pălăriile ţăranilor“).
          Legitim mi se pare efortul poetului de a reconstitui o atmosferă scufundată pe jumătate în trecut, situată pe jumătate în prezent, în care aporiile existenţei îmbină atrocele şi imaginarul bucolic, feţe ambivalente ale unei umanităţi contradictorii, neverosimile, bântuite de fantasmele ororii şi de umbra protectoare a religiozităţii ce nu contrazice violenţa, agresiunea asupra fiinţei („Vizitez / muzeul torturilor. / Văd pentru prima oară / în viaţa mea / cum arăta / o centură de / castitate. / Apoi mănânc un hot-dog, / golesc o stacană de bere / şi mă gândesc la mâinile păroase / ale bătrânilor torţionari / care-şi făceau / semnul crucii întotdeauna / înainte să taie / cu cuţitele lor lungi, / ale căror plăsele erau meşterite / din coarne de cerb, / o felie de pâine“). Suavitatea vegetală a unor imagini ale erosului nu e străină, de altfel, de unele sugestii ale mitologiei biblice, extrăgându-şi, totodată, legitimitatea lirică şi din irizările unui biografism ficţional şi eteric („Mi-ar plăcea / să am o iubită / pe care s-o cheme / maria grün / să poarte o rochie din frunze / şi să aibă tot timpul în / buzunar / nişte fructe proaspete de / pădure. / Ce bine ar fi / să te cheme maria grün! / Şi să ai sub pântece / o ghindă de stejar / cafenie. / Atât: / doar o ghindă / cafenie şi / de stejar“). Cu toate acestea, registrul erosului e situat, într-un alt poem (6. muza din telciu) sub zodia minimalismului fascinat de detalii ale cotidianului mizerabilist, recrudescent, în care eul se încadrează fără prea mari eforturi de adaptare („Nu mă iubi, mai degrabă dispreţuieşte-mă./ Uită-te la fălcile mele căzute şi la ochii mei lăcrimoşi/ de atîta horincă./ Nu mă iubi, cumpără-mi mai degrabă un pachet de ţigări,/ Cumpără-mi mai degrabă o sticlă de bere şi uită-mă./ Singurul meu blazon de nobleţe a fost pînă acum declasarea./ Port o cămaşă murdară,/ Dimineaţa am arsuri la stomac./ Rîgîi, tuşesc, am bube pe degete din cauza scrisului/ şi o inteligenţă greoaie ca un buldozer,/ Nu mă iubi, mai degrabă retează-mi testiculele./ Nu mă iubi./ Şi, ca să sfîrşim odată cu poezia, mai degrabă ia-mă de cap,/ vîră-ţi degetul mijlociu în gîtul meu pîrjolit de atîta horincă/ şi ajută-mă să vomit“).
          Toposul călătoriei, în spaţiu şi în timp, e recurent în aceste poeme în care trecutul e reconstituit şi recondiţionat cu resemnare abulică, în peisaje lipsite de relief şi de individualitate. Semnele efemerului, reprezentările neantului, ale fragilităţii (praful, cenuşa, pulberea) sunt elementele privilegiate ale unui decor dizolvant şi dezolant („Pătrundem/ într-un/ nor mare de praf/ ca şi cum am pătrunde/ în/ ţara făgăduinţei“; „La ora 5 p.m. Bistriţa/ seamănă cu o curte pustie de internat./ În vitrinele magazinelor sînt expuse/ numai raniţe cu cenuşă/ numai bucăţi scorojite de/ pergament, numai drapelele/ vechi de sute de ani ale/ breslelor“; „Trenul înaintează/ prin cenuşă şi praf“; „Aici numai praful/ nu oboseşte. Iată-l făcînd/ din rotulele regilor/ linguri şi furculiţe./ Iată-l/ strecurîndu-se/ în gurile noastre/ ca un smoc mare de/ păr cenuşiu“; „Regele îmi întinde o mînă/ sfărîmicioasă şi mare/ de ipsos./ Are buzunarele pline/ de praf şi de/ pulbere“). În aceste pseudoreportaje lirice de călătorie, gestica lui Octavian Soviany e una de accent thanatic, semantismele vulnerabilităţii ontice şi ale traumei invadând cu totul spaţiul poemului, un spaţiu dominat de striaţiile trecutului, de angoasele fiinţei, dar şi de o memorie impregnată de suflul eşecului, de sentimentul oboselii cronice şi al neantului („Podul/ se clatină sub/ picioarele noastre/ de bătrîneţe, legînd/ o pustietate de/ alta“; „Sînt obosit şi bătrîn,/ semăn cu/ calea ferată, iar/ deasupra mea plouă cu/ atîta tristeţe de parcă/ aceasta ar fi/ ultima ploaie/ a anului“). Manierismul, preţiozităţile, lexicul insolit, avatarurile livrescului, laolaltă cu imaginarul traumatic sau cu o bine manevrată combinatorie a afectelor – toate acestea fac din Octavian Soviany un poet al rafinamentului funebral şi al reveriei feeric-dezabuzate, prin care trecutul e rescris într-o viziune detensionată, nu lipsită de fiorul ludic sau de alchimia eterică a senzaţiilor, ce îmbină teatralitatea şi evocarea, scenografia livrescă fin de siècle şi meandrele unui imaginar devitalizat şi agonic.

 

Iulian Boldea

Memoria ca palimpsest (Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)