Cazul lui Isidor din Sevilla

Alexander Baumgarten

          Puţini au fost dispuşi în urmă cu douăzeci de ani să parieze viaţa şi cariera lor profesională în ştiinţele umaniste din România pe imensa nevoie de surse pe care aceste ştiinţe o resimt încă acut. Un asemenea pariu înseamnă să înţelegi că nu se poate produce conştiinţă publică, tradiţie de cercetare şi mai ales excepţionalitate creatoare unde nu există surse disponibile care să transmită tradiţia în mod impersonal şi egal, aşa cum apa este egală pentru peşti, căci se deschide şi se închide fără urmă în înaintarea lor. A te dedica propriu-zis producerii de surse în cultura umanistă înseamnă la primul nivel a înţelege că munca intelectuală ia locul preponderent al inspiraţiei, că recompensele acestei munci sunt sărace şi se adresează unei lumi academice care nu are deprinderea aprecierii lor şi că efectele operelor care rezultă din acest efort sunt, în general, mai îndepărtate decât viaţa însăşi. La un nivel mai profund al lucrurilor, să te dedici unei asemenea munci înseamnă să înţelegi faptul că este mai interesant şi mai important, împotriva tuturor retoricilor de iarmaroc ale finanţatorilor care îţi cer publicaţii individuale în alte limbi, să produci medii de cultură punându-ţi în rezervă discretă propria individualitate. Aceasta pentru că mediile produc spontan indivizi, dar indivizii nu produc spontan medii, ci cu mult efort şi, în esenţă, cu eroism şi arareori. De aceea e important mai întâi să producem medii de cultură, apoi să creştem excepţionalităţile care să le populeze scriind în toate limbile pământului şi conectându-ne la toate mediile de cercetare. La un nivel şi mai profund al lucrurilor, a te dedica producerii surselor (traduceri bilingve, ediţii de texte cu aparat critic) înseamnă a polemiza cu un mit prea profund înrădăcinat în cultura română, prea tributară romantismului german din acest punct de vedere. Acest mit spune, în termeni simpli, că geniul şi creatorul sunt mai importanţi şi sunt separabili de tradiţia pe care ei o pot ignora în accesul lor la intuirea excepţională a adevărului. Nu este locul să argumentez aici faptul că această teză nu este decât o nenorocită de prejudecată, căreia i se poate opune cu foarte mult succes ideea că cei mai profunzi creatori îşi împlinesc destinul, de fapt, în reinterpretarea unică a originarului pe care tradiţia îl conservă latent şi îşi aşteaptă adevăraţii purtători, distincţi de cei ce nu pot mai mult decât să prefacă tradiţia în clişee. Aceste trei niveluri de înţelegere ale pariului de mai sus arată suficient că el angajează o opţiune coerentă de filosofia culturii.
          Am două exemple pentru a ilustra această teorie, iar oportunitatea lor motivează deschiderea discuţiei despre urgenţa fondării mediilor în cultura noastră umanistă. Primul este Isidor din Sevilla, cu Etimologiile, care a scris această lucrare în secolul al VII-lea deoarece a conceput cultura umanistă ca pe o sete de surse care conduc la formarea mediilor şi care, în penuria de texte a Evului Mediu timpuriu al creştinătăţii latine, avea nevoie de o formare enciclopedică anterioară oricăror altor poziţii individuale. Al doilea exemplu este excelentul volum al Ancăi Crivăţ, care editează, traduce şi comentează cărţile XI-XII din Etimologiile lui Isidor pentru prima oară în limba română, drept al 23-lea volum al colecţiei „Biblioteca medievală“ a Editurii Polirom. Cele două opere – lucrarea lui Isidor şi debutul proiectului de traducere integrală a aceleiaşi lucrări în limba română asumat de profesoara Anca Crivăţ de la Universitatea din Bucureşti – au aceeaşi funcţie: să pună la dispoziţia unei lumi profund nemulţumite şi speriate de trecutul ei recent forţa unei culturi masive, largi, impersonale, enciclopedice, care o poate convinge că există o ordine a universului şi că lucrurile cunosc un sens intrinsec pentru care cultura savantă poate garanta prin erudiţie şi efort intelectual.
          Pentru aceasta, Isidor a compus o imensă lucrare de inventariere a cuvintelor limbii latine, ordonate pe categorii de lucruri: despre animale, despre monştri, despre om, despre cele divine, despre geografie, despre instrumente etc. Dar imensa lucrare are la bază o singură idee, împărtăşită şi de Platon în dialogul Cratylos: că temeiul lucrurilor este ascuns în limbă, deci instituirea cuvintelor este naturală, deci limba este un revelator al realului. Dar lucrarea nu este doar o recapitulare a cunoştinţelor enciclopedice antice: absorbţia lor creştină aduce o marcă importantă prin faptul că anunţă – aşa cum se întâmplă deja în opera lui Boethius, a lui Petrus Damianus şi mai târziu a lui Abaelard – o turnură radicală şi necunoscută de antici a gândirii spre limbaj, determinată de natura inefabilă a transcendenţei căreia limbajul nu i se mai poate aplica, ci se mulţumeşte cu reflecţia asupra propriilor sale limite, care configurează limitele naturalului şi inteligibilului. Aceasta este, poate, explicaţia pentru care Isidor grupează în cartea a XI-a omul cu monştrii, dornic să traseze cu instrumentele etimologiei limitele umanului şi ale naturalului. La fel, taxonomiile animale din cartea a XII-a configurează criterii ale eticii şi ale alegoriei medievale. Efortul Ancăi Crivăţ de a comenta savant această lucrare, de a o traduce şi a o edita bilingv este acum un instrument adresat unei imense sete de formare a mediilor studioase.

 

Alexander Baumgarten

Cazul lui Isidor din Sevilla (Isidor din Sevilla, Etimologii. Editura Polirom)

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)