Lupta de clasă ca rasism social

Vladimir Tismăneanu

          Unul dintre cele mai sinistre concepte ale demonologiei comuniste a fost cel de „duşman al poporului“. Moştenire a fanatismului iacobin, era vorba de stigmatizarea oricui putea fi bănuit a fi, „obiectiv sau subiectiv“, adversarul dictaturii. Nu conta nimic altceva decât dorinţa sistemului de a-şi asigura definitiva dominaţie asupra subiecţilor unui experiment delirant. Axiofobia totalitară, ostilitatea viscerală în raport cu adevăratele ierarhii valorice, era acompaniată de ritualurile excluziunii şi de tratarea „foştilor“ (şi a familiilor acestora) drept inamici ai noii ordini sociale.
          Era vorba de ceea ce putem numi rasismul social. Menţionez aici o remarcabilă lucrare pe acest subiect: Former People: The Final Days of the Russian Aristocracy de Douglas Smith (New York: Farrar Straus and Giroux, 2012). Într-un moment de abruptă sinceritate, Lenin spunea lucrurilor pe nume, recunoştea că era vorba de o acţiune de lichidare a celor definiţi drept inamici: „Revoluţia este o luptă de clasă intensă, furioasă, disperată“. În oricare dintre versiunile sale, bolşevismul a fost expresia acestei patimi exterministe. Genocidul social era înscris în codul genetic al totalitarismului comunist.
          Cei care se mai îndoiesc încă de criminalitatea dictaturii comuniste ar trebui să citească răscolitoarele cărţi-mărturii ale Lăcrămioarei Stoenescu. Între acestea, ca un peren memento, Copii – duşmani ai poporului, apărută în 2007 la Editura Curtea Veche, relansată în 2013. Mai mult, cred sincer că această carte ar fi trebuit discutată în şcoli, ca ilustrare a ceea ce a reprezentat de fapt patologia pedagogică a comunismului. Nu e prea târziu. Între timp, Lăcrămioara Stoenescu şi-a urmat drumul de mărturisitoare, a publicat în 2012, tot la Curtea Veche, volumul Memoria stigmatelor.
          Elevii pot înţelege ce a însemnat reforma învăţământului, înlocuirea literaturii clasice româneşti ca obiect de studiu cu producţiile triumfaliste ale unor A. Toma, M. Breslaşu şi M. Beniuc. Vor găsi exemple de dascăli cu suflet, dar şi cazuri de inchizitori care profitau de sistem din raţiuni de conformism ori orbire.
          Fiica unui funcţionar mediu (pretor de plasă) în ceea ce regimul comunist înfiera drept „sistemul burghezo-moşieresc“, autoarea a suferit consecinţele viziunii paranoic-maniheiste a noii orânduiri. După arestarea tatălui său, a fost deportată, împreună cu mama sa, din Giurgiul natal într-un sat din Moldova. Li s-a luat totul, fiind azvârlite în calvarul sărăciei lucii şi al ostracizării necruţătoare. Pentru colegii de clasă, Lăcrămioara era evident marcată de originea socială „nesănătoasă“.
          Aş putea cita multe momente cutremurătoare din această carte, scrisă cu sobrietate şi remarcabil talent narativ. Aleg aici momentul în care Lăcrămioara, în vârstă de zece ani, aflată în deportare la Rădăşeni, trăieşte momentul exmatriculării. Citind acest text, m-am gândit la copiii evrei sortiţi lichidării numai pentru faptul că aparţineau unui grup pe care un regim genocidar decisese să-l excludă din umanitate:

Vocea lui gravă a căzut ca un trăznet asupra capului meu. Directorul a rostit o frază din care am reţinut numai „duşman al poporului“. Celelalte cuvinte parcă nu le înţelegeam sau nu voiam să le înţeleg. Ele îmi pecetluiau soarta, îmi opreau zborul meu de copil iubitor de carte şi-mi tăiau aripile. Eu eram‚ „duşman al poporului“. Auzisem această expresie de multe ori, dar pentru oamenii mari, nu pentru copii. Cum era să fie un copil duşman al unor oameni mari? Ce rău ar fi putut face el celor mari? Eu, un copil, eram „duşman“ al unui popor de oameni mari. Incredibil dar adevărat. M-am abţinut să nu plâng, să nu mă fac de râs. Directorul cred că s-a mirat de aceasta şi apoi a plecat. A fost cea mai cumplită zi din viaţa mea. Umilinţa aceasta m-a marcat întreaga viaţă. Eu, un copil bun, premiant în toţi anii, să fiu obligată să părăsesc clasa în faţa copiilor şi a profesoarei? Oare ce au crezut copiii? Au crezut ce li s-a spus. Că sunt „duşman al poporului“. Pentru ei aşa eram. O fetiţă depărtată care avea un tată deţinut, pentru că făcuse poliţie politică împotriva statului. Eram nişte reacţionari care voiau să împiedice „înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Română“. Asta eram.

Ce se mai poate adăuga la această confesiune de o copleşitoare tristeţe? Că aceste înscenări odioase erau chiar substanţa sistemului ca domnie a sadismului social? Că nu exista niciun fel de scuză pentru prigonirea membrilor familiilor celor arestaţi? Că întreg sistemul se întemeia pe minciună şi delaţiune? Că modelul universal, pionierul Pavlik Morozov, era de fapt un nenorocit care îşi trădase familia ca urmare a spălării pe creier practicate de sistemul educaţional de tip bolşevic?
          Cei care au uitat sau nu au cunoscut mitologia absurdă a „omului nou“ ar face bine să zăbovească asupra acestei cărţi-document. Nu pot decât să subscriu la opinia lui Eugen Negrici, unul dintre cei mai avizaţi istorici ai literaturii româneşti sub comunism, care vede în această carte „povestea copilului care îşi pierde copilăria“. Nu este vorba de un accident, ci de o catastrofă regizată de indivizi care ştiau ce fac. Ministerul Învăţământului şi Ministerul de Interne colaborau astfel în prigonirea familiilor celor azvârliţi în infernul concentraţionar al comunismului dezlănţuit. Ceea ce face cartea Lăcrămioarei Stoenescu cu deosebire instructivă este absenţa oricărei pasiuni vindicative. Mottoul prefeţei este chiar îndemnul lui Mircea Vulcănescu, intelectualul pierit în Gulagul românesc: „Să nu ne răzbunaţi“. Ceea ce nu înseamnă nicicum că acele terifiante timpuri ar trebui uitate. Salvarea memoriei, respingerea amneziei, exigenţa recunoaşterii faptelor petrecute, oricâtă vreme s-ar fi scurs de la momentul ororii, sunt premisele adevăratei purificări, ale unei aşezări drepte la „masa tăcerii şi a concilierii“.

 

Vladimir Tismăneanu

Lupta de clasă ca rasism social

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)