Substanţe interzise

George Neagoe

          În noua lui plachetă (Vino cu mine ştiu exact unde mergem, Editura Tracus Arte, 2013), Dan Sociu nu se dezminte. Rămâne liric. Oricât de autobiografic ar părea, discursul exhibă prejudecăţi. Iar prejudecăţile reflectă viaţa, aşa cum o percepe majoritatea populaţiei: în extreme compensatorii. Cititorul tinde să delimiteze, în versuri, perechi antinomice. Dan Sociu refuză totuşi perspectiva maniheistă. Poezia din Vino cu mine ştiu exact unde mergem nu combină până la omogenizare contrastele, nu unifică faţa şi reversul. Mai degrabă, sondează compoziţia medaliei, nu şi inscripţiile acesteia. Textura îşi alimentează virtuozitatea în absenţa artificiosului. Mecanismul de producere a sensului are în centru clişeul. Lirismul porneşte de la conştiinţa că toate atitudinile – individuale şi sociale – se demontează prin detaşarea de limbajul care le rugineşte. Poezia se iveşte când dispare dependenţa de retorica prestabilită. Aici intervin o sumedenie de procedee, care, la nivel stilistic, aproximează atmosfera.
          Cel mai vizibil ar fi combinarea oralităţii cu termenii savanţi (susceptibili de întrebuinţare dublă), cei din urmă exprimând predispoziţia speciei faţă de generalizarea prin inducţie. Dan Sociu ia în derâdere pretenţia de ştiinţificitate, bazată pe statistică: „E americanul ăsta, Brad Williams, considerat de experţi/ omul cu cea mai bună memorie./ Poate povesti la comandă orice zi din ultimii 30 de ani./ Îl întrebi: ce a fost pe 7 noiembrie 1991/ şi-ţi spune, după 5 secunde de privit în gol, la distanţă – e ziua când Magic/ Johnson a anunţat că e bolnav de HIV. Într-o marţi. Cu o săptămână înainte/ fusese o mare furtună de zăpadă. Experţii sunt din ce în ce mai convinşi/ că sediul memoriei nu e în creier, că amintirile sunt stocate în mişcările norilor/ în curenţii de aer, în vaporii de apă şi în furtunile solare“ (p. 5). Practic, întreaga secvenţă se construieşte în jurul verbului „a fi“, stârnind oscilaţia interogativă între adevărat şi fals, între prezent şi absent. Lirismul se instalează la începerea duelului sofistic. Maltratată de experiment, memoria dă semne că s-ar rupe de stream of consciousness, de  memoria conştientă, de memoria intelectualizată şi sinestezică (post)simbolistă. Informaţia vehiculată pare lipsită de analogii. Situaţia expusă denotă echivalenţa între empirie şi lirism. Ambele există în cazuri particulare, însă nu definesc (neapărat) concepte. Jocul imperceptibil propus de Sociu exprimă tot farmecul cărţii.
          Revin la problema memoriei. Absenţa conexiunilor este doar o pretenţie. Memoria, indiferent de context, esenţializează şi ordonează. Se încadrează într-un sistem de gândire. Pe de o parte, Magic Johnson nu reprezintă un anonim, ci o personalitate în baschet, celebru în America şi destul de cunoscut în Europa. Aşadar, memoria instituţionalizează excepţia. Apoi, în aceeaşi perioadă (23 noiembrie 1991), Freddy Mercury recunoştea că şi el e infectat, decedând chiar în ziua următoare. Pe de altă parte, 7 noiembrie 1991 trimite la aniversarea revoluţiei bolşevice. Mai mult, la ultima celebrare oficială, înainte ca URSS să se destrame.
          Stabilirea interdependenţei cu starea vremii impune un nou sofism. Numai că acesta s-a încetăţenit prin larga răspândire. Lucrurile bizare, aparent inexplicabile în comportamentul cuiva, sunt puse şi pe seama compoziţiei aerului. Desigur, preconcepţia, întemeiată pe cunoştinţe fizice şi chimice vagi, induce o stare de bâjbâială. Astfel se manifestă şi lirismul, mutând întruna cursorul de la aparenţa denotativului la flamboaianţa imagistă a conotativului şi invers. Fracturarea logicii îşi găseşte pandant în contorsionarea sintactică: „Orice e posibil şi ce nu e se ridică pe picioarele din faţă/ şi plânge cu riduri pufoase la cameră, aşa cum nu mai e necesar/ ca un bilet de ieşire strâns în pumn apoi întins/ să semene cu cortexul ridat al unui şoarece alb“ (p. 9). S(t)imularea teoremelor şi, în consecinţă, a infrarealităţii poate fi şi o sugestie referitoare la cursa hamsterului. Pe micuţul mamifer îl alertează intensitatea trăirii, însă nu-şi dă seama că reiterează un singur gest. Sunt în volum câteva expresii zoomorfe ale goanei exasperate după o realitate tangibilă. Memoria poetică acţionează de fiecare dată selectiv, stabilind legături între natural şi cultural. Zona unde se poate întreţine la nesfârşit această confuzie este sexualitatea: „A intrat în tinereţe ca din întâmplare în anumite subsoluri/ unde se auzeau ultimele părţi din anumite melodii/ şi în copilărie a aşezat unul lângă altul/ timbre cu nori Mammutus în clasorul albastru// pe care într-o după-amiază de toamnă/ l-a strâns brusc între genunchi/ speriată de paşii grăbiţi ai unui bărbat ponosit/ ce-a trecut pe lângă casa lui fără s-o recunoască“ (p. 22).
          Ar fi de adăugat că, în zona britanico-americană, conversaţia despre vreme nu dispune de dimensiune semantică. Joacă rolul de conector. Spre deosebire de spaţiul românesc, unde, în loc să deschidă o discuţie, vremea o acaparează. Apoi, raţionamentul livresc are şi un corespondent psihologic – meteosensibilitatea – exersată de Gellu Naum (Tatăl meu obosit, 1972; Malul albastru, 1990) şi măiestrită de Mircea Ivănescu. Vino cu mine ştiu exact unde mergem lasă la suprafaţă naturaleţea (discreţia), ocultând corelativul obiectiv. Efortul se concretizează în nuclee epice. Acumularea detaliilor cu ochi mierliţi, într-un timp neinfluenţat de cronologie, anunţă naraţiunea şi sugerează liricul: „Am cunoscut recent la Real, în frigul de la raionul de peşte/ o femeie care mi-a spus că îşi aminteşte de pupilele mele nemişcate/ fixate pe cefele colegilor din faţă. Începuse să plouă“ (p. 9).
          Poate că n-ar fi un risc să cred că norii omniprezenţi întreţin complementaritatea între înălţare şi cădere. E un spaţiu incert, senin şi macabru, jovial şi sadic, solar şi narcotic. Zborul nu e doar o dorinţă, ci şi o modalitate de eliberare. Nostalgia nu sondează duioşia, ci seminţele mizantropiei şi ale disoluţiei. Călătoria în stratosferă şi, ulterior, în spaţiul extraterestru seamănă cu o doză de LSD administrată cu exaltare piromanică. Nicăieri nu se întrezăreşte apropierea de jocurile prunciei („avion cu motor/ ia-mă şi pe mine-n zbor/ să mă fac aviator“). Vino cu mine ştiu exact unde mergem ascunde supradoza finală, înghiţită sub presiunea sunetele indescifrabile, dar concludente, ale morţii: „Cinci săptămâni pe podea/ şi uneori se schimbă lumina./ Au injectat camera cu naxolon [remediu împotriva opiaceelor, n.m., GN] şi o fotografiază fără oprire./ Atât de frumos trupul gol nemişcat sub cupola de blitzuri/ şi totuşi înspăimântă vietăţile mici.// Atât de mici spaimele mele şi mai vii decât mine/ în cel mai lung vis fără imagine al tuturor timpurilor.// Când eşti copil şi ai creierul cât o pereche de cearcăne/ crezi că împuşcaţii din filme sunt condamnaţi la moarte/ dar acum eşti aici în laboratorul de somn/ şi ai voie să gândeşti orice altceva// Pe un filmuleţ cu mine conducând un ATV/ am pus în fundal imagini de pe Marte./ Apoi din fotografiile cu mine în avion şi i-am şters pe ceilalţi.// Am şters şi avionul şi am pus câţiva nori şi/ acum sunt numai eu/ plutind pe cer cu o ceaşcă de ceai aburind în mână“ (p. 23).
          Închei în acest punct descrierea plachetei, insistând asupra diferenţei de atitudine faţă de Aer cu diamante, culegerea colectivă semnată de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan. Optzecismul inhala praful demolărilor din Capitală, prefăcându-se că trage pe nas substanţe interzise. Dan Sociu îşi ia drogul din poezie, respingând falia între sensul propriu şi cel figurat. Lirismul încetează să pretindă. De aceea îmi şi place volumul.

 

George Neagoe

Substanţe interzise (Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Editura Tracus Arte, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)