Casa scărilor

de Ion Pop


Nu ştiu ce mi-a venit –
când am ieşit din mica sală
de conferinţe, în casa scărilor
de la Facultatea de Litere, unde
vreo cinci tineri ucenici într-ale scrisului,
băieţi şi fete,
mă aşteptau în semiobscuritate,
am simţit nevoia să le vorbesc.

Îi ascultasem mai devreme pe câţiva prieteni,
după ani şi ani, citindu-şi versurile,
unii erau de mult cărunţi, li se zbârciseră feţele,
rotunjeau chelii,
fiecare cu discursul lui mai mult sau mai puţin liric,
cu îndrăzneli mai tinere ori rămaşi
în micile lor provincii oratorice, –
le-am citit şi eu câteva poezii
despre tot mai dificilele mele relaţii cu triunghiul
şi cu alte nobile figuri geometrice,
despre riscul şi vinovăţia de a mă arăta
tot mai lipsit de respect
faţă de unele, faţă de altele.

Iar la sfârşit, nu ştiu cum,
m-am trezit ţinându-le un fel de ciudată predică
despre vremurile noastre atât de nevrednice
(o, chiar şi acum, sunt atât de revoltat şi scârbit,
că nici nu mai are rost să caut calmante,
îndulcite pastile de mentă
în lumea asta dementă!)
şi am încheiat într-un fel disperare patetică,
cu celebrul citat din Dostoievski
despre frumuseţea care, totuşi,
oricât de târziu,
va salva lumea.

Mă aşteptau, aşadar, la ieşire,
vreo patru-cinci poeţi tineri,
acolo, cum spuneam, în aproape
întunecata casă a scărilor
şi, iarăşi, în virtutea
unei tot mai bătrâneşti inerţii,
mi-am reluat discursul, poate
încurajat acum şi de întuneric,
reamintindu-mi cum alunecaseră ei, ucenicii,
cam neglijenţi peste suprafeţe,
închipuindu-şi că pipăitul, că mirosul, că gustul
au de-acum supremaţia universală,
şi dându-le, din contră, drept exemple
modesta şi harnica albină,
lăudată de mine într-un poem cu faguri şi litere,
apoi discreta, mişcătoarea metafizică a furnicilor
ce mai trudesc încă, inconştiente,
la turnurile lor Babel
(„căci, să ştiţi de la mine, nu se poate ca poezia
să nu se deschidă, cât de cât,
spre o pâlpâitoare, mică aură
metafizică“);
ba am vorbit chiar despre tulburătoarea înrudire
dintre nervurile neglijate ale frunzelor
şi vasele noastre capilare, despre
inimile solitare şi ignorate
ca nişte cârtiţe,
care bat pentru noi sub lut
ori în spaţii (cum zicea şi Blaga),
am amintit şi de Carul-Mare
şi de ţârâitul îndepărtat al miliardelor de greieri
din ierburile Căii-Lactee,
pe care nu-l mai aude aproape nimeni.
(De ce atâta zgomot?)
Şi mi s-a părut potrivit
să evoc şi nişte tuburi de orgă
tăind şi izbind, hăcuind
încolo şi încoace, nepăsătoare,
prin univers.
Şi Câte şi Mai Câte.

Fiindcă, de fapt, mă şocase
mai ales un pasaj din poemul unuia dintre ei,
în care, după ce vorbise emoţionat despre „Träumerei“,
adică „Reveria“ lui Schumann,
s-a şi ruşinat în versul imediat următor,
povestind cum într-o discotecă
cu tineri semidrogaţi, o fată
aţâţată de ritmurile dezlănţuite
şi-a ridicat brusc rochia
să le arate amicilor
ce avea mai concret sub ea. Iar poetul
ne-a spus şi el tuturor
exact ce-a văzut Acolo.

Însă eu, ajuns acum
la o etate ceva mai demnă,
am tradus imediat:
un râs roşu şi negru,
un hohot sarcastic de bacantă,
izbucnit din hăuri,
ca la expresionişti!
Şi-am făcut pe loc şi o inspirată legătură (mitologică)
între cuvântul P... şi cuvânta p...
ca în Banchetul lui Platon. Of, jumătăţi
de cercuri visând
Marea, exemplara Unire!
Ba, aducându-mi aminte cum într-o seară
un mitocan, fără niciun motiv,
m-a băgat Undeva,
mi-a revenit în memorie şi versul
dintr-o celebră poezie
în care însuşi Poetul avusese nostalgia
acelui soi de rai. E-adevărat, însă,
că, printr-o neaşteptată asociaţie de idei,
m-a apucat şi spaima de ora
din acea dies irae, zi a mâniei,
când Domnul Puterilor,
lămurindu-se în sfârşit,
cu cine-a avut de-a face,
va da Ordin şi El,
să mă întorc de unde-am venit.
– Frumos, inventiv, jucăuş,
melancolic puţin, – dar opreşte-te,
opreşte-te, opreşte-te!-am zis.

Şi totuşi, nu m-am putut opri!
Vorbeam, iarăşi, în casa scărilor, vorbeam, vorbeam
despre acea curată, incoruptibilă frumuseţe
care, fie şi foarte târziu,
va ridica păcatele lumii
şi, ca să fiu ceva mai sigur,
îmi dublam zisele în tăcere
cu câte un „Îndură-te, Doamne, spre noi,
din adâncuri strig către Tine,
nu ne lăsa Doamne, auzi-ne,
Miserere nobis!“

Pe când în acelaşi aer
mişunau, la etaj, de prin vechi prelegeri,
corespondenţele cosmice,
litere, a negru, e alb, i roşu, u verde, albastru o,
parfumuri, culori, sunete,
ale Templului cu stâlpi vii,
şi primeau înţelesuri noi
cuvintele tribului.

– Dar uitaţi-vă, am strigat, chiar la scară!
Cum de nu vedeţi scările, scările, Scara?

Scările, scările, Scara…

Iacob, Piranese, Ioan, Callas alla Scala, –
şi, da, eram odată şi eu,
un fel de Ionuc Scărarul, –
copil, urcam pe fuşteii de lemn
spre gura podului, către zumzete
aurii de viespi, – se-mprăştia o lumină-n muzici
cum pot auzi doar sfinţii
când îşi ascultă aureolele, –
ori către podul şurii, înspre miresme de fân,
aproape dormind, cu mii de greieri în mine...

Dar scara sprijinită de trunchiul cireşului
pe care puteam sui până-n cer –
da, da, vă mai spun o dată,
chiar aşa era, de-acolo, din vârf,
printre clinchete, clinchete,
clinchete purpurii,
se vedea lumea toată...
 
Mai am, Doamne, şi alte dovezi, mai impunătoare –
port pe genunchi vechi urme de vânătăi
de pe când, încărcat
de îngrozitoare poveri,
mă târam, urcând trudnic, ca vai de mine,
pe Scala Sancta,
sperând, nădăjduind, năzuind
la acea jumătate de Indulgenţă.

Ba îmi aduc chiar acum aminte
şi că, în urmă cu vreo trei-patru ani,
în casa scărilor de acasă,
mi-am pierdut pentru prima oară
echilibrul, călcând în gol,
aveam în mână o ceaşcă de cafea goală,
de fin porţelan chinezesc,
am căzut pe spate, cu capul înainte,
alunecând până jos,
pe zece trepte roşiatice, de ciment,
printre nişte cactuşi cu ţepi grozavi,
adăpostiţi acolo peste iarnă.
Şi, ca scena să fie
cu-adevărat exemplară,
n-am păţit mai nimic, – oasele sunt, se ştie,
ca şi cuvintele,
„cea mai rezistentă formă
a biologiei umane“.
Şi, mai ales, mai ales,
nu s-a ciobit nici ceaşca...
 
– Da, cam aşa, fetelor,
cam aşa, băieţi.

Am tăcut, în sfârşit,
m-am simţit dintr-odată
singur.
Acolo, în casa scărilor,
acolo, la trista scară unu pe unu,
cu vopseaua de ulei scorojită a zidului,
lângă câteva ţevi şi calorifere ruginite
pe cimentul rece, cu damful de mucegai
urcând dinspre subsolurile umede.
Sub hohotul roşu şi negru,
sub negrul şi roşul hohot.
Şi mi s-a părut, vai, încă o dată,
că te aud chiar pe Tine, Doamne,
înjurându-mă. Chiar aşa,
înjurându-mă, pur şi simplu,
de dumnezeii mamei.

Am salutat scurt,
am plecat.
Mi-am adus brusc aminte
că voi muri.
 

Ion Pop

Casa scărilor

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)